„E nevoie de educaţie muzicală pentru oameni mai sănătoşi şi mai inteligenţi“ - interviu cu pianistul Eduard KUNZ
Multipremiatul pianist rus Eduard Kunz (n. 1980) a concertat luna trecută la Bistriţa, la invitaţia Societăţii de Concerte înfiinţată de Gavril Ţărmure, pentru a susţine cauza copiilor autişti din cadrul ONG-ului „Micul Prinţ“, coordonat de poeta Ana Dragu.
BBC Music Magazine v-a nominalizat printre primii zece cei mai mari pianişti de mîine. După ce aţi performat alături de orchestre importante din UK, cum sînt BBC Symphony, BBC Concert şi BBC Scottish Symphony, cum de aţi ales să trăiţi tocmai în Bucureşti?
Dragostea e răspunsul la majoritatea întrebărilor. Îmi iubesc soţia, îmi iubesc fiica. Iubesc România şi, în special, Bucureştiul.
Vedeţi vreo conexiune între autism şi muzică?
Muzica este cel mai puternic şi cel mai curat canal de comunicare existent. Dumnezeu se conectează la compozitor, compozitorul la interpret, iar interpretul la public. E ca o biserică, doar că fără toate nonsensurile. Inima mea vorbeşte direct inimii tale despre lucrurile care contează cu adevărat.
Cînd văd un tînăr care are dificultăţi în a îndeplini cele mai simple sarcini în viaţă, dar care îşi ignoră complet condiţia în momentul în care cîntă, asta nu face decît să îmi susţină viziunea despre muzică. Este condus pe scenă, însă odată ajuns acolo, te conduce el pe tine. Viaţa este cu adevărat extraordinară. Este o binecuvîntare şi o bucurie să fiu alături de aceşti copii şi de oamenii care, la fel ca mine, au avut această revelaţie.
Ce a însemnat pentru dvs. să cîntaţi pentru o cauză umanitară după ce aţi experimentat, de-a lungul carierei internaţionale de pianist, numeroase tipuri de public peste tot în lume? A fost diferit? Care este relaţia cu publicul? Vă adaptaţi interpretarea?
Cîtă vreme încă studiezi, călătoreşti pentru concursuri, eşti norocos şi cîştigi unele dintre ele – eşti într-un soi de curent şi, dacă ai succes, nu îţi pui întrebări cu privire la acţiunile tale. Îţi pare că faci bine orice faci. Felul în care cînţi, cum vorbeşti, cum te îmbraci, modul în care îţi petreci timpul liber. E important, îţi oferă încrederea necesară pentru a risca şi a cîştiga.
Apoi, după absolvire, curentul dispare. Nu mai există termene, decît dacă le fixezi tu. Nu mai e nici un profesor care să te sfătuiască cu privire la repertoriu. Doamna Noroc te poate părăsi pentru o vreme. Începi să faci greşeli. Atunci, oricine începe să îţi spună ce anume greşeşti (şi aparent ai tot greşit). Îţi pierzi încrederea şi începi să îţi pui întrebări cu privire la acţiunile tale, dar mai ales cu privire la motivele care stau la baza acestor acţiuni. Acest lucru este extrem de important. În momentul în care găseşti modul în care să îţi justifici ţie însuţi de ce faci ceea ce faci, creşti.
La Bistriţa am trăit una din acele ocazii rare în care nu am fost nevoit să îmi explic de ce. Am ştiut că am ajutat şi acesta e cel mai extraordinar sentiment din toate. Se spune că unul din 68 de copii este diagnosticat cu autism. Faceţi dvs. calculele. Oamenii are trebui să încerce să facă asta. Poziţia ta în viaţă se poate schimba, afacerea ta poate înceta să existe, dar dacă construieşti o clădire pentru instituţia autismului, lucru de care au mare nevoie la Bistriţa şi, sînt sigur, şi în alte locuri din ţară, dacă o dotezi cu piane bune, va dăinui. Va conta. Va aduce oamenii de partea ta indiferent de trecutul tău. Şi te va face un om mai fericit. Punct.
Terapia prin muzică este folosită peste tot în lume cu efecte benefice nu doar asupra autismului, dar şi asupra altor probleme de sănătate. În România există un singur program masteral de terapie prin muzică oferit de o universitate din Braşov. Credeţi că muzica poate avea un efect pozitiv asupra sănătăţii mentale? Situaţia este asemănătoare şi în ţara dvs. de origine?
Avem cu toţii „demonii“ noştri pe care încercăm să îi învingem. În cazul copiilor cu autism, acest lucru este doar puţin mai evident, asta e tot. Singura diferenţă e că ei nu se pot ajuta singuri, aşa că trebuie să facem noi asta.
Este foarte important să ştim care sînt efectele muzicii clasice şi ale studierii unui instrument muzical asupra unei fiinţe umane. Ştim că nici o altă activitate nu conectează arii cerebrale diferite aşa cum o face studiul unui instrument muzical. Ştim că e mai improbabil ca un copil care a urmat cursurile unei şcoli de muzică să încalce legea. Ştim că mai multe şcoli de muzică clasică într-o regiune reduc criminalitatea. Ştim, de asemenea, că cea mai mare bancă din UK caută absolvenţi ai universităţilor cu profil muzical dispuşi să descopere noi cariere şi, dacă întrebi bancherii de ce absolvenţi de Conservator, explică faptul că abilitatea de a te concentra profund ore în şir asupra unei singure sarcini (studierea unui instrument muzical) este cheia succesului în orice ai alege să faci. Mai ştim că a avea acces la adevărata frumuseţe în viaţă te face mai fericit. Şi, per ansamblu, un om mai bun.
În vremuri în care cantitatea de minciună de care ne lovim zi de zi depăşeşte orice capacitate de înţelegere şi profesionalismul în aproape orice a încetat aproape să existe, muzica clasică rămîne o certitudine, un compas cu care să îţi verifici direcţiile.
Mă întristează să aud despre unele iniţiative legislative de a reduce numărul de ore de educaţie muzicală. Dacă cineva ar fi interesat să aibă o ţară cu oameni mai sănătoşi, mai inteligenţi şi mai de succes, ar creşte numărul acestor ore.
De ce anume are nevoie un tînăr pianist în zilele noastre pentru a reuşi într-o carieră muzicală? Cum a fost călătoria dvs. din Omsk, Siberia, la o carieră internaţională de pianist profesionist? De fapt, ce înseamnă să ai o carieră internaţională de pianist?
Cum să îi explici azi unui copil care vede oameni mergînd la concursuri de talente şi devenind stele peste noapte că viaţa nu funcţionează aşa? Că, pentru ca acţiunile tale să aibă o semnificaţie, trebuie să petreci un timp îndelungat muncind. Că atunci cînd munceşti vreme de treizeci de ani, zilnic, într-o zi, poate, vei avea o şansă să fii recunoscut. Dar, în acelaşi timp, şi că acea recunoaştere în sine nu este scopul – este mai degrabă o consecinţă a faptului că faci ceva public pentru oameni. Cu alte cuvinte, să îţi îndeplineşti misiunea contează cu adevărat în această viaţă.
Nu mă prea văd ca avînd o carieră, dar singurul lucru pe care îl fac în viaţă e să călătoresc în jurul lumii şi să cînt la pian – totuşi, un fenomen destul de rar şi un stil de viaţă şi mai rar. Şi sînt plătit pentru asta. Acest lucru, bănuiesc, mă face un profesionist, un pianist de concert internaţional – oricum ar suna asta.
Cîte ore pe zi trebuie să studieze un pianist de nivelul dvs.? Este vreodată îndeajuns? Înveţi, descoperi sau reinventezi muzica pe care o cînţi?
Dacă îţi voi arăta o partitură, nu îţi va spune nimic. Nu vei şti dacă muzica e amuzantă sau tristă. Vei şti asta doar după ce mă vei asculta cîntînd-o pentru tine. Mai mult, vei auzi din interpretarea mea doar ceea ce poţi auzi în acea etapă a vieţii tale. Acesta e procesul – să înveţi, să descoperi şi să inventezi în acel moment pe scenă. Este o putere dumnezeiască, pentru care sînt recunoscător.
Sînteţi un artist Yamaha, ce anume diferenţiază pianele Yamaha de alte piane? Care este relaţia dvs. cu instrumentul la care cîntaţi? E nevoie de înţelegere, încredere, loialitate?
Niciodată nu am simţit nevoia să plîng atingînd un pian pentru întîia oară. Mi se întîmplă doar cu pianele Yamaha. Îţi aminteşti prima ta întrebare şi răspunsul meu?
Întrebarea-clişeu de final: care sînt planurile dvs. de viitor?
Să cînt la pian.
a consemnat Marius CHIVU
Foto: wikimedia commons
