Pocăinţă & damnare
Pe blogul Cărtureşti, unde recenzez ocazional şi albume de muzică, am scris despre unul dintre vocaliştii mei preferaţi: Dave Gahan.
Dave Gahan & Soulsavers, Angels & Ghosts, Columbia/Sony Music, 2015.
Devenit ultra-faimos ca vocalist al trupei cult Depeche Mode, pare că Dave Gahan a avut nevoie de nişte ani de depedenţă de heroină, urmaţi de un infarct, o tentativă de sinucidere şi o moarte clinică indusă de o supradoză, plus, cîndva pe acest traseu, un mariaj cu un star porno, pentru a ajunge la 40 de ani şi a se apuca, în sfîrşit, cu adevărat de muzică. Figură iconică în panteonul electro-pop, Gahan s-ar fi putut retrage discret oricînd sau ar fi putut continua cu Depeche Mode, cîntînd piesele conpuse de colegul Martin L. Gore, compozitorul acestei minunate trupe, activă şi relevantă muzical şi după patruzeci de ani de carieră.
Dar Gahan a vrut ceva mai mult. „Aveam multe idei muzicale, dar nu le puteam formula”, spunea într-un interviu din Pitchfork. După ce luase nişte lecţii de canto prin anii `90, a învăţat să cînte la muzicuţă şi, împreună cu nişte prieteni mai pricepuţi decît el la compoziţie şi producţie (Chandler, Phillpott şi Eigner), a înregistrat două albume solo (Paper Monsters, 2003 & Hourglass, 2007), dintre care al doilea este foarte, foarte aproape de nivelul Depeche Mode. Încurajat de succes şi cu alte ambiţii muzicale decît în tinereţe, Gahan l-a forţat/convins pe Gore să-l accepte şi în postura de compozitor & textier. Aşa se face că pe ultimele trei albume Depeche Mode (Playing the Angel, 2005; Sounds of the Universe, 2009 şi Delta Machine, 2013), lui Gahan îi apare numele pe nu mai puţin de nouă piese (un alt prieten, Uenala, venindu-i în ajutor la compoziţie), dintre care cîteva au fost lansate şi ca single.
Dar nici măcar asta nu i-a fost de ajuns. În timp ce se upgrada ca muzician solo, Gahan a scos şi un prim album cu duo-ul britanic Rich Machin & Ian Glovers aka Soulsavers, cei care pînă atunci colaboraseră, pentru albumele lor de electronica influenţat de country, rock & soul, cu vocaliştii Mike Patton (de la Faith No More) şi Jason Pierce (de la Spiritualized), plus chitariştii Mark Lanegan şi Richard Hawley. Pentru acel prim album cu Soulsavers, Gahan a fost creditat deopotrivă ca textier şi compozitor şi, dacă m-aţi întreba pe mine, masterizat la Abbey Road şi cu aranjamentele orchestrale ale lui Daniele Luppi, albumul acela e o mică capodoperă de alternativ blues rock şi electronica. [Videoclip aici.]
Succesul albumului şi munca bună împreună au fost şi motivele pentru care Gahan s-a întors pentru această nouă colaborare cu Soulsavers. Tot în interviul din Pitchfork, Gahan spunea: „Întotdeauna eşti fericit cînd faci muzică cu cineva cu care există chimie. Primul nostrul album a fost făcut fără nici un fel de presiune. De exemplu, cînd lucrez cu Depeche Mode, există aşteptări mari încă dinainte de a începe. Dar cu Soulsavers totul a fost foarte liber şi, după ce am înregistrat primul album, am continuat să scriem muzică împreună. Ne potrivim, nici nu discutăm foarte mult despre ce anume vrem să compunem.”
Spre deosebire de The Light The Dead Sea, acest album e ceva mai liniştit, mai puţină electronica şi mai multă orchestraţie de corzi (aranjată tot de Luppi), mai puţin rock şi mai mult blues, gospel şi americana, singura piesă mai up-tempo fiind chiar primul single: „All of This and Nothing” („I`m all of this and nothing / I`m the dirt beneath your feet / I`m the sun that rises while you`re sleeping / I`m all you need”). De altfel, influenţele de blues & gospel se auziseră încă de pe albumele Depeche Mode de la începutul anilor `90, Violator şi Songs of Faith and Devotion („I Feel You” are un riff de blues, pe cînd „Condemnation” este gospel curat). Cît despre tematica versurilor, este aceeaşi: păcatul, damnarea şi mîntuirea, tentaţia şi credinţa, regretul şi suferinţa, îngerii, demonii, Dumnezeu.
Chitări resonator, muzicuţe, tamburine şi ritm de bătut din palme pe imnul de slavă - „Shine” („Our Lord above shines down his love, / And it shines on you”), cu multe corzi şi pian pe „One Thing” („Just lay down next to me, / We can watch those tasteless shows on our TV”) şi pe „Lately” (piesele gospel cele mai directe, cu puţină orchestraţie, lăsînd loc vocii tînguitoare a lui Gahan), dar cu un cor înălţător de biserică pe „You Owe me” şi cu orgă pe elegiaca „The Last Time” („One hand in my pocket / One foot in the grave / Standing here, waiting to be saved / This will be the last time / Scratching my patience away”). „Tempted” este blues curat (poate cea mai frumoasă partitură de chitară electrică de pe album), iar favoritele mele „Don`t Cry” (un fel de cîntec de leagăn) şi „My Sun” (o rugă de pocăinţă cu un pian hipnotic) au un dramatism mesianic neaşteptat pentru premisele lor (aşa cum e, de altfel, şi imaginea destul de horror a copertei).
Nu ştiu despre voi, dar chiar dacă nu sînt prea multe lucruri inedite aici, vocea lui Gahan continuă să mă atingă. În fond, omul ăsta trecut prin atîtea nu rosteşte doar nişte versuri pe muzică, Gahan cîntă despre ceea ce încă îl urmăreşte.
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.
Foto: Cato Lein
