David Gilmour, voce & chitară

Ca şi în cazul ultimului (la propriu şi la figurat) album Pink Floyd, The Endless River, am recenzat pe blogul Cărtureşti, unde obişnuiesc să scriu despre muzică, şi cel mai recent album al lui David Gilmour, vocea & chitara legendarei trupe. Reiau mai jos textul, prin bunăvoinţa librăriei.

• David Gilmour, Rattle That Lock, Columbia/Sony Music, 2015.

Trebuie să fie cumplit pentru legendele în viaţă să continue să creeze muzici noi sub presiunea aşteptărilor din partea cîtorva generaţii de fani! Cu atît mai mult cu cît eşti însuşi David Gilmour, vocea şi chitara trupei Pink Floyd, ale cărei albume s-au vîndut, în mod oficial & legal, în vreo 250 de milioane de unităţi (se spune că în orice casă civilizată s-a ascultat, la un moment dat, albumul Dark Side Of The Moon), autorul sunetelor de chitară ale unor capodopere absolute ca „Shine On You Crazy Diamond” sau „Comfortably Numb”, fără de care umanitatea rock nici n-ar fi existat. Şi încă cu atît mai greu cu cît n-ai mai compus şi înregistrat nimic nou de aproape un deceniu.

Cu un Rick Wright plecat dintre noi, un Nick Mason lustruindu-şi în garaj colecţia de maşini de curse şi un Roger Waters care n-a mai compus nimic original de un sfert de secol, în tot acest timp pe umerii lui Gilmour a apăsat aşteptarea fanilor niciodată consolaţi că o trupă ca Pink Floyd şi-a încheiat, în mod natural, ciclul de existenţă pe această planetă.

David Gilmour are acum 70 de ani, din care 55 i-a petrecut cu chitara în mînă, şi omul consideră acum că a venit vremea să facă şi să cînte doar cum şi ce îi place, conform cu vîrsta adică, dincolo de orice moştenire şi în afara oricăror ambiţii. Contribuţia sa muzicală este completă, Gilmour n-a rămas dator istoriei, oricum puţin îi pasă de cei care încă sînt în doliu după Pink Floyd. „Înţeleg că există oameni care ar vrea încă să vadă şi să asculte legenda care a fost Pink Floyd, însă mă tem că aceasta nu e responsabilitatea mea. Pentru mine sînt doar două cuvinte care leagă munca pe care patru oameni au depus-o împreună la un moment dat. E doar o trupă pop. Nu mai am nevoie de aşa ceva. Nu am nevoie să mă întorc acolo. Nu sînt îndărătnic sau dificil, dar cred că la vîrsta mea ar trebui să fac orice aş vrea cu adevărat să fac. Sînt încîntat că fiecare nouă generaţie se ataşază de muzica noastră şi că avem mereu ascultători şi fani tineri în ciuda anilor care trec. Deşi încă nu-mi explic în totalitate cum e posibil aşa ceva”, spunea Gilmour într-un interviu din revista Classic Rock. Şi continua pe acelaşi ton: „Am avut o carieră grozavă. Acum îmi permit să mă ocup şi de celelalte lucruri care compun viaţa. Am făcut totul, am fost intransigent, am rezistat şi am luptat pentru a răzbi şi a crea o carieră de genul celei pe care am avut-o. Nu mai am nevoie şi nici nu mai vreau. Sînt bine. Nu am regrete. Nimic, aproape nimic, în afară de amintiri minunate. Am făcut-o şi sînt fericit cu treaba asta”.  

După ce a lansat acest album, primul de la On An Island (2006) încoace, şi al patrulea din cariera sa, Gilmour a făcut un mini-turneu cu doar şase-şapte concerte europene („Old Man`s Tour” cum singur şi l-a numit). „V-a lipsit să plecaţi în turneu şi să cîntaţi live în aceşti nouă ani?”, l-a mai întrebat jurnalistul de la Classic Rock Magazine. „Nu prea”, a răspuns Gilmour, care pentru seria celor cîteva concerte (toate sold out instant) nici măcar nu s-a obosit să gîndească un concept pentru setlist, ori vreo coregrafie scenică nouă – a folosit-o tot pe cea din vremea ultimului turneu Pink Floyd, Pulse, din 1994. Însăşi coperta albumului, care înfăţişază o colivie cu uşiţa deschisă din care păsărelele ce zboară libere se transformă treptat în păsări răpitoare, sugerează eliberarea pe care Gilmour o va fi simţit-o (şi pe care, evident, a vrut s-o sublinieze) ieşind el însuşi din colivia succesului propriei trupe.

Căci despre asta e vorba pe acest album intitulat, la fel de simbolic, Rattle That Lock (grafic, „o” este sudat de „c” pentru a semăna cu un lanţ cu zala spartă): un album liber, relaxat, cu de toate, deşi e gîndit astfel încît piesele să marcheze durata şi momentele unei zile (prima piesă se numeşte „5 A.M.”, iar piesa de seară, „The Girl In The Yellow Dress”, seamănă cu standardul unui jazzband de nightclub, aşa cum o arată şi clipul animat al piesei).

Există piese instrumentale care de desfăşoară, recognoscibil, cu mare fineţe pe corzi („5 A.M.”, „Beauty” şi „And Then...”), menite să-i calmeze pe cei aflaţi în sevraj după solo-urile sale in extenso de altădată. Dar există şi piese pe care vocea lui caldă îmbracă fin sunetele: un vals acompaniat de horn („Faces of Stone”), un disco-pop construit în jurul jingle-ului Căilor Ferate Franceze (piesa titulară, prima scoasă pe single, cu versuri inspirate din poemul „Paradisul pierdut” de John Milton) şi încă unul cu multe chitări, clape şi backing vocals („Today”), o elegie la pian („A Boat Lies Waiting”), o baladă ceva mai dramatic orchestrată şi avîndu-l la pian chiar pe fiul său („In Any Tongue”), plus o altă compoziţie jazzy cu orchestră („Dancing Right In Front of Me”).

Două piese, în special, au poveşti emoţionante. „Faces of Stone” este inspirată de povestea mamei lui Gilmour care a dat primul semn de demenţă în chiar ziua în care şi-a ţinut în braţe nepoţica nou-născută. „A Boat Lies Waiting” îi este dedicată lui Rick Wright, dragul său prieten şi coleg dispărut în 2008, căruia îi plăcea să navigheze pe mare. „Mi-aş fi dorit mult să mai fie pe aici şi să mă ajute să înregistrez acest album”, mărturisea chitaristul. Iată şi versurile emoţionante scrise de soţia lui Gilmour, scriitoarea Polly Samson, cea care i-a compus majoritatea versurilor de pe ultimele albume: „What I lost was an ocean / Now I`m drifting throught without you / In this sad barcarolle // It rocks you like a cradle / It rocks you to the core / You`ll sleep like  a baby / As it knocks at Death`s door.” Dat fiind că multe dintre cele mai bune piese Pink Floyd vorbesc despre pierderea lui Syd Barrett, fondatorul trupei, şi această elegie la pian cu elemente acustice marine pentru regretatul Rick (a cărui voce se aude într-o replică la începutul piesei) este una puternică, printre cele mai bune de pe album, oricum preferata mea. (Se pare că partitura de pian datează de acum 18 ani.)

„Am urmat o carieră solo care mi s-a potrivit foarte bine. Am avut un succes comercial rezonabil şi o satisfacţie artistică la fel de rezonabilă. Vom vedea dacă şi acest album se va vinde. Suspectez însă că se va descurca chiar bine”, mai spunea Gilmour în interviul citat mai sus. Well, so far so good!

Pagina lui Marius Chivu aici.