În chestiunea premiilor literare

Scriam acum cîţiva ani, pornind de la o anchetă a revistei Orizont (nr. 4 din 19 aprilie 2011) dedicată premiilor literare (unde respondenţii subliniau că, deşi necesare, premiile sînt compromise de găşti; premiile nu recompensează cărţi, ci se acordă prin compensaţie, ca favoruri sau ca ajutoare, autorilor, fiind rezultatul jocurilor şi calculelor juriilor; n-au relevanţă pentru cititori etc.), scriam, aşadar, atunci, că nu există premiu literar românesc care să nu ridice cel puţin un mare semn de întrebare, care să nu sfideze bunul-simţ critic şi să nu alimenteze diverse speculaţii. Din păcate, acest an a debutat cum nu se poate mai nefericit, cu un ditamai scandalul legat de premierea vicepreşedintelui USR Gabriel Chifu la Botoşani, unde i s-a acordat Marele Premiu pentru Opera Omnia.

Nici măcar nu contează numele celor implicaţi în acest scandal mediatic, deopotrivă pe print şi online, pentru că, de fapt, avem aici desfăşurarea celei mai comice scenete caragielene din lumea scriitoricească a ultimului deceniu. Iat-o: în capitala unui judeţ de munte se decernează cu mare fast un premiu pentru poezie; dintre cei patru nominalizaţi iese cîştigător cel mai slab dintre poeţi („poezia sa este admirabilă, e sublimă, putem zice“), adică nimeni altcineva decît aghiotantul preşedintelui de facto al juriului („o soţietate fără prinţipuri…“), boborul scriitoricesc se revoltă şi publică o scrisorică deschisă de protest, se cere demisia, se descoperă că nu ies voturile („infamie!“), se numără voturile, între timp preşedintele de facto al juriului scrie la gazetă („eu bampir, ’ai?“), reclamanţii sînt făcuţi „coate goale, maţe fripte“ („în zadar veniţi cu gogoriţe!“), voturile continuă să nu iasă („două în primul tur…“), scrie la gazetă şi preşedintele de jure („aveţi puţintică răbdare!“), mai întîi zice că n-a prea votat cu cîştigătorul („eu cu cine am votat?“), apoi revine spunînd că a greşit calculele, voturile tot nu ies, dar ies la iveală alte matrapazlîcuri de provincie literară, se invocă legea („nu e constituţional!“), se cere procesul-verbal („arată docomentul!“), scriu la gazetă şi ceilalţi membri ai comitetului… ai juriului, le cam pare rău, boborul scriitoricesc cere poetului să renunţe la premiu, poetul cîştigător tace, nu ţine la onoarea lui de liricist (deh, „renumeraţie după buget mică“), preşedintele de facto al juriului e deja în război cu toată lumea („nu pot să las prezidenţia!“), boborul scriitoricesc mai publică o scrisorică deschisă în care se cere transparenţă („trădare să fie, dar cel puţin s-o ştim şi noi!“), se încearcă încropirea unei liste cu semnături pentru susţinerea poetului, dar nu se adună suficiente şi nu se cade să fie dată anonimă, se renunţă, se adună în schimb semnături pentru susţinerea preşedintelui de jure, membrii juriului nu prea semnează, o face însă taman unul dintre poeţii păgubiţi, semnează şi alţii (o parte sînt angajaţi la gazeta preşedintelui, „enteresul şi iar enteresul“), unii regretă şi se retrag etc. Muzica!

„A fost nevoie de 23 de ani de premieri cu oprelişti şi presiuni, a fost nevoie de 4 ani de suspendare a «dreptului la premiu» şi de incertitudine cu privire la durata acestei suspendări, a fost nevoie de o explozie istorică trăită de fiecare scriitor în parte şi de o primenire a ierarhiilor Uniunii Scriitorilor, a fost nevoie de entuziasmul începutului şi de dispariţia cenzurii ideologice, a fost nevoie de cărţi scrise încă în vremea cenzurii şi publicate fără «ajutorul» ei, a fost nevoie de concurenţa dintre cărţi şi evenimente, dintre timpul citit şi timpul trăit pentru ca, în fine, premiile Uniunii să aibă valoare exemplară. Acest unic an în care pe talgerele balanţei juriului valoarea tinde să fie maximă şi compromisul tinde să fie minim este 1990... Lista de premii din acel an este cea mai scurtă. Performanţa nu s-a mai repetat. Compromisul îşi face loc încetul cu încetul... Cu excepţia acestui an, singurul din toată istoria Uniunii, cu premii puţine şi riguros alese, greşelile făcute de juriile dinainte continuă“, scrie Ioana Pârvulescu în cel mai complet şi mai exact eseu dedicat premiilor literare româneşti, capitol cuprins în volumul Prejudecăţi literare (1999). Care au fost premiile acelui 1990 de excepţie? Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu (critică şi istorie literară), Levantul de Mircea Cărtărescu (poezie), Femeia în roşu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş (roman), Dan Stanciu cu Imperiul simpatiei şi Ioana Bot cu Eminescu şi lirica românească de azi (debut).

Ca să revin, e în continuare un moment prost pentru premiile literare româneşti! Cum am scris şi cu altă ocazie, pe lista nominalizărilor pentru Premiul literar „Augustin Frăţilă“ de anul trecut, spre exemplu, nu şi-a găsit loc romanul lui Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari (Polirom), dacă nu cel mai valoros (a existat aproape unanimitate critică în acest sens), atunci de departe cel mai comentat roman din 2014. O gafă de proporţii, care, din punctul de vedere al celor care recenzează literatura română la zi, a diminuat relevanţa valorică şi prestigiul premiului, asta după ce, în primul rînd, a descalificat juriul (format din Alex Ştefănescu, Tudorel Urian şi Daniel Cristea-Enache, adică doi foşti cronicari literari şi un altul care publică, sub formă de cărţi, comentarii literare de nivel gimnazial).

În fine, unul dintre premiile din acest an mă priveşte în mod direct. Anul acesta, pe lista lungă de zece nominalizări a Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ (care îşi va anunţa cîştigătorul după Paşti) se găseşte şi volumul meu de povestiri Sfîrşit de sezon (Polirom). În mod cu totul absurd, regulamentul acestui premiu acordat „pentru cea mai bună carte de proză a anului“ prevede însă ca un scriitor să nu ia premiul decît o singură dată în viaţă/carieră, regulă care contravine însuşi principiului premiului, incompatibilă cu statementul premiului care, la modul declarativ, îşi propune şi promite să recompenseze cartea, iară nu autorul; să distingă valoarea unor cărţi, nu să distribuie distincţia fiecărui prozator. Astfel, Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ (fondat în 2003 şi în valoare de 6000 de lei) ajunge, inevitabil, să recompenseze cărţi tot mai slabe, din moment ce, an după an, crescînd numărul prozatorilor premiaţi, creşte şi numărul prozatorilor excluşi din competiţie (asta deşi – pentru ca ciudăţenia să fie şi mai mare – noile lor cărţi pot fi nominalizate... onorific). Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ se prezintă ca un Pulitzer sau un Man Booker, dar se vrea Nobel. Cum eu am criticat dur ori de cîte ori am avut ocazia această regulă absurdă, unică în lumea premiilor literare de pe Terra, consider că cel mai onest/consecvent lucru din partea mea în acest moment este acela de a ruga juriul să nu-mi ia cartea în considerare.

Dar îmi retrag cartea de pe lista nominalizărilor inclusiv în semn de protest faţă de prezenţa acolo a unui volum submediocru, precum Miros de roşcată amară de Dan Alexe (Humanitas), volum care a avut parte de cronici predominant distrugătoare din partea criticii de întîmpinare. Asta în condiţiile în care cărţi admirabile de proză, cărţi cu o receptare critică foarte bună, precum 1989 de Adrian Buz, Sebastian, ceilalţi şi-un cîine de Mihai Radu, Escapada de Lavinia Branişte sau Sindromul Robinson de Radu Mareş, pentru a da numai aceste exemple, n-au încăput pe lista, altfel perfect legitimă, a celor zece nominalizări unde se mai află următoarele titluri: Boddah speriat de Ionuţ Chiva (Polirom), Uranus Park de M. Duţescu (Polirom), Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu de Dan Lungu (Polirom), America de peste pogrom de Cătălin Mihuleac (Cartea Românească), Marea petrecere de Petre Barbu (Cartea Românească), Simfonia animalieră de Veronica D. Niculescu (Casa de Pariuri Literare), Ne vom întoarce în Muribecca de Sebastian A. Corn (Nemira) şi Diavolul vînează inima ta de Daniel Bănulescu (Charmides).

Să nu fiu greşit înţeles: orice listă este discutabilă, nu sînt absurd să consider altceva şi să nu accept subiectivitatea opţiunilor unui juriu, dar discrepanţa de valoare literară în acest caz mi se pare, pur şi simplu, scandaloasă.

Criticul şi istoricul literar Alexandru Călinescu, preşedintele juriului – din care mai fac parte scriitorii Emil Brumaru, Bogdan Creţu, Codrin Liviu Cuţitaru, Doris Mironescu şi Antonio Patraş –, afirmă: „Juriul s-a oprit în final la zece cărţi care aparţin unor autori din generaţii diferite. Sînt atît romane, cît şi culegeri de proză scurtă. Avem şi debuturi printre volumele reţinute.“ Pe lista nominalizărilor nu se află, de fapt, decît un singur debutant: Dan Alexe. Cum premiul are şi o secţiune separată pentru debut, mă întreb dacă nu cumva taman autorul „roşcatei amare“ va fi fericitul cîştigător.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Foto: Dan Perjovschi