Ferentari love story
● Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom, 2013.
Prima mare calitate a Soldaţilor: este un impresionant roman de mediu. Numai în cărţile lui Radu Aldulescu mai găseşti un Bucureşti de cartier atît de viu şi de pestriţ, iar premisa este cît se poate de inedită – un doctorand, fost jurnalist, în vîrstă de 40 de ani, numit chiar Adi/Adiţă/Adrian, se mută în Ferentari pentru a-şi termina cercetarea de antropologie culturală pe subiectul manelelor. Adrian este un personaj străin şi nu prea de mediul de cartier ţigănesc în care încearcă să se integreze, învăţînd din mers, de la unul şi de la altul, obiceiurile de mediu. Inadaptat mediului boem-intelectual stîngist din centrul Bucureştilor, retragerea de bunăvoie a lui Adrian la periferie vine şi pe fondul autismului său social, motivat nostalgic. Provincial îndepărtat de familie; depresiv după o relaţie hetero ciudată, căci este bisexual mai mult de nevoie, preferă bărbaţii şi are un fetiş pentru bărbaţii graşi, fiind un fel de gay homofob/mizantrop („îmi plac băieţii, dar cu homosexualii mi-e silă s-o fac“); beţiv de terasă, fără rezistenţă şi fără control, odată luat pe sus de aburii alcoolului, dispus să se întreţină cu oricine în cîrciumile dintre blocuri; Adrian caută în autenticitatea simplă şi crudă a periferiei Ferentarilor ultimele rămăşiţe ale unui mediu social nouăzecist. Rupt de mediul stîngist academico-publicist al prietenilor săi din centru, Adrian pleacă în căutarea adevăratei sărăcii şi realităţi, dar nu cea „de după blocurile gri“, din imaginarul hip-hop, ci aceea din preajma vilelor ca nişte „vapoare“, ale interlopilor de periferie, iubitori de manele. Nu se integrează uşor într-un cartier care are codurile şi ierarhiile lui, dar este tolerat în măsura în care, în ciuda ambiguei sale orientări sexuale (cartierul plin de foşti puşcăriaşi temporar pederaşti fiind ipocrit homofob), are ceva mai mulţi bani decît ceilalţi şi se complace de nevoie în postura de băiat de treabă, generos nu atît cu banii, cît prin capacitatea lui de a asculta poveştile amărîţilor de terasă („fiindcă nu mă pricep la sex, şmecheria mea să fac oamenii dependenţi de mine e să-i ascult“).
Cîrciuma, cu terasa aferentă, este scena pe care evoluează toată fauna cartierului: foşti puşcăriaşi, cocalari, bagabonţi, boschetari, tîlhari, şmecheri, bulangii, drogaţi, mafioţi, curve, chiar poliţişti sub acoperire. Deşi ochiul lui Adrian este unul de antropolog care decriptează în permanenţă codurile de mediu, interpretînd gesturile şi comportamentele de cartier (doar la Sorin Stoica am întîlnit acest tip de naraţiune de mediu, însoţită de comentarii şi note antropologice), despre manele nu aflăm prea multe, şi, oricum, aflăm tîrziu („interlopii erau pentru manele ceea ce familia De Medici fusese pentru artele Renaşterii, filantropi care protejau artiştii“). Abia spre finalul cărţii, cînd devine evident faptul că incursiunea de cartier a cercetătorului surprinde, de fapt, un Ferentari în tranziţie, o periferie pe cale să se emancipeze, manelele sînt invocate să ilustreze, prin micile schimbări de motive şi teme, marile schimbări din societatea cartierului, pe de o parte marginală social şi cultural, dar nu şi financiar-politic, prin prezenţa interlopilor cu bani, dar şi a interesului unor Gigi Becali. Ochiul antropologului vede semnele schimbării cartierului peste tot, nu doar în limbajul manelelor, dar şi în rigipsul, spoturile şi mobilierul teraselor şi cîrciumilor, sau în hainele şi look-ul tinerilor care schimbă terasa şi discoteca cu mall-ul. Interesant este că Adrian se arată a fi un fel de stîngist conservator, un nostalgic al periferiei, trăind în timp real emanciparea periferiei, este martorul fără voie al unui paradis suburban în destrămare.
A doua mare calitate a Soldaţilor: este un emoţionant roman de dragoste. Bărbatul care se lipeşte de Adrian este Alberto, smardoiul cu suflet, genul de brută ieşită din puşcărie şi fără nici un rost în viaţă, altul decît acela de a-l servi pe vărul său interlop, un fel de proxenet al propriei soţii. Beţivan, gras şi bun de gură, dependent de păcănele, o panaramă de om libidinos-histrionic, mincinos şi alunecos, Alberto este de departe personajul cărţii. Crescut şi format în pîrnaie, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, Alberto a ratat, ca bărbat, întîlnirea cu femeile, după care tînjeşte deopotrivă stîngaci şi grosolan, dar a fost deviat de bărbaţii din puşcărie, unde a supravieţuit „lăchindu-se“. Apropierea de Adrian este pe cît de bruscă, pe atît de sentimentală. Alberto se cere întreţinut, dar oferă intimitate (naratorului care, altfel, se defineşte „incompetent pentru tandreţe“) şi protecţie, în măsura în care speculează toate slăbiciunile antropologului mizantrop. Relaţia dintre cei doi – trupuri şi suflete pierdute, supravieţuind prin alcool, ţigări, pornografie şi manele – este ambiguă de la un capăt la altul: alternează poziţiile de dominare şi de putere, bazîndu-se deopotrivă pe interes şi nevoie reciprocă de căldură. Gras, necizelat, dar priceput şi activ în pat, Alberto, malacul cu trup de Touareg priceput la vorbe de alint, smardoiul cel tandru, îl „face“ pe Adrian, şi această relaţie de putere sentimentală care se construieşte între cei doi mi se pare mai importantă decît partea sexuală, oricît de inedită ar fi, şi este, în stranietatea ei, deviantă de la norma hetero. Ceea ce se anunţa a fi un roman gay este mai mult decît atît, este un roman de dragoste cu pasaje emoţionante chiar şi pentru cititorul hetero, căci, în ciuda mediului social, a tipologiei şi identităţii sexuale a personajelor implicate, povestea reia şi reface tabloul standard al elementelor oricărei relaţii: seducţie şi intimitate, dependenţă şi suspiciune, abandonuri şi regăsiri, trădări şi regrete, totul curgînd lent spre implacabila degradare.
A treia mare calitate a Soldaţilor: este un autentic roman de limbaj. Adrian Schiop are ureche (din nou, Sorin Stoica şi Radu Aldulescu pot fi invocaţi), iar tipul de oralitate pe care îl reproduce, cu slang-ul aferent (dar discret), cu licenţele şi greşelile de exprimare, funcţionează. Schiop este şi un bun portretist, iar asta se vede spre final, cînd schimbă tonul crud-melancolic de periferie, cu privirea satirică asupra hipsterelii de club şi a stîngismului oengisto-academic de terasă. Din acest punct de vedere, Soldaţii este şi un mic roman cu cheie, deşi cam străveziu, în ceea ce priveşte grupul de stîngişti. Lui Schiop îi iese foarte natural şi felul în care mixează oralitatea povestirii cu stilul de observaţie antropologică a doctorandului, singurul reproş pe care i l-aş aduce romanului, dincolo de faptul că îi lipseşte măcar un episod de violenţă fizică, fiind relativa lui repetitivitate: interminabilele calcule băneşti făcute de Adrian, unele personaje sînt reluate cu tot cu poveştile lor, alteori, frazele şi informaţiile revin, creînd un supărător şi plicticos efect de redundanţă (exemplu: „nu prea aveam ce vorbi, lui nici nu-i plăcea să vorbească despre viaţa din puşcărie“ – p. 134; şi „nu-i plăcea să vorbească despre viaţa din puşcărie – şi, beat, o făcea doar la insistenţe“ – p. 144).
Aşteptat cu nerăbdare, acest al treilea roman al lui Adrian Schiop se dovedeşte a fi nu doar cea mai bună carte a lui, dar şi romanul anului 2013.