Ragtime funerar pentru Doctorow
Romancierul american E.L. Doctorow a murit pe 21 iulie, de ziua lui Hemingway, la vîrsta de 84 de ani.
i-a dedicat
un necrolog pe care vi-l recomand pentru a afla cine a fost şi ce-a făcut pentru literatură Doctorow.
În ceea ce mă priveşte, l-a descoperit pe Doctorow citind chiar
, în traducerea Antoanetei Ralian (Editura Leda, 2007), romanul care i-a adus celebritatea.
Apărut în 1975 (şi ecranizat ulterior de Milos Forman),
semnifică, pe tărîmul ficţiunii, certificatul de naştere al Americii moderne de la începutul secolului XX. Condiţia imigranţilor, discriminările rasiale, începutul epocii industriale şi dezvoltarea sistemului financiar, mişcările sindicaliste, militantismul socialist, revoluţionar, feminist etc., viaţa privată şi high-life-ul new-yorkez, totul este surprins în această ficţiune istorică ale cărei personaje principale sînt - pe lîngă familia americană burgheză, familia de evrei rătăcitori şi familia de negri emancipaţi - iluzionistul Houdini, Henry Ford, finanţistul J.P. Morgan, predicatoarea Emma Goldman, muzicianul Scott Joplin sau Freud.
Ficţiunea merge mînă în mînă cu istoria pe ritm de ragtime într-un demers narativ ce surprinde schimbările unei lumi mereu în căutarea libertăţii, a idealurilor şi, mai ales, a identităţii. Un roman ca o epopee hollywood-iană: alert, senzaţional, pe mai multe planuri, cu anonimi exponenţiali şi eroii ai culturii americane, un roman care îţi povesteşte America arătîndu-ţi, în acelaşi timp, şi cum se „scrie” Istoria.
Am transcris mai jos un scurt fragment pentru a lua pulsul acestei minunate cărţi pe care încă o mai puteţi cumpăra cu doar cîţiva lei de
„Cea mai mare parte a imigranţilor venea din Italia şi din Europa de Est. Erau apoi transportaţi cu şalupele în insula Ellis. Acolo, într-o magazine de mărfuri omeneşti, ciudat împodobită, din cărămidă roşie şi piatră cenuşie, oamenii căpătau ecusoane de identificare, erau trimişi la duş, apoi rînduiţi pe bănci în ţarcurile de aşteptare. Deveneau imediat conştienţi de colosala putere a funcţionarilor de la oficiul de imigrare. Aceştia schimbau numele pe care nu le puteau pronunţa şi smulgeau oamenii de lîngă familiile lor, trimiţîndu-i înapoi pe bătrîni, pe cei cu probleme de vedere, pe lepădături, dar şi pe cei care păreau insolenţi. Funcţionarii aveau o autoritate uimitoare. Imigranţilor le aduceau aminte de ceea ce lăsaseră în urmă, acasă. Ulterior, o porneau pe străzi şi erau oarecum absorbiţi de camerele cu chirie. Newyorkezii îi priveau cu dispreţ. Erau soioşi şi analfabeţi. Duhneau a peşte şi a usturoi. Aveau răni purulente. Erau lipsiţi de onoare şi gata să muncească pentru o nimica toată. Furau. Se îmbătau. Îşi violau propriile fiice. Uneori se ucideau între ei. Printre cei care-i dispreţuiau cel mai tare erau irlandezii din a doua generaţie, ai căror părinţi se făcuseră pe vremuri vinovaţi de aceleaşi abuzuri... În fiecare anotimp circulau pe străzi camioane care strîngeau cadavrele vagabonzilor. Noaptea, bătrîne cu basmale pe cap veneau la morgă să-şi caute soţii şi fiii.”
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.