În memoria scriitorului Alexandru Vlad
31 iulie 1950 – 15 martie 2015
Nu l-am întîlnit niciodată pe scriitorul Alexandru Vlad, i-am citit doar cărţile, despre care am şi scris, şi l-am admirat de la distanţă. A fost un scriitor discret, prea discret, care merită mult mai multă atenţie de la cititorii interesaţi de proza română contemporană. La plecarea lui, reiau aici două răspunsuri la anchetele Dilematecii.
Cum a fost la debut?
“Debutul meu a început în 1974 şi a durat pînă în 1980. Eram gata cu Aripa grifonului, un volum de proză scurtă, în 1973. Tradiţia clujeană, instaurată la Editura Dacia, cerea ca pe coperta a patra să scrie un text D.R. Popescu. Se debuta în parcimonioase volume colective, se declanşase criză de hîrtie, volumele se amînau de pe un an pe altul, uneori la nesfîrşit. I-am dat volumul şi m-a întrebat dacă e o carte bună. I-am spus fără ezitare că da, altfel n-aş fi scris-o. După un an m-am dus să-i aflu opinia. Nu-şi mai amintea, rătăcise manuscrisul pe undeva prin sertare, fuseseră între timp congrese ale educaţiei socialiste, era un om ocupat. Dar volumul era şi la editură, nu? Nu era predat. De ce?! I-aşteptasem opinia, chiar şi un text care să mă treacă de bariera editorială. Un text? El scria aceste texte în 20 de minute, atunci cînd cartea era deja în tipar. În naivitatea mea crezusem că el citea cărţile pe care le gira. Atunci cine pe cine ajută, l-am întrebat. Dvs. pe mine să scot o carte, sau eu pe dvs. să scoateţi un text? Spusă în auzul tuturor replica a avut efectul unui epitaf. Volumul avea să stea cîţiva ani degeaba în editură. În vremea asta au apărut alţii, eu am fost în armată, timpul trecea, frustrarea creştea. Am retras volumul şi am venit cu el la Albatros, unde exista un concurs de debuturi. Sîntimbreanu, directorul de-acolo, mi-a spus-o pe şleau: La concurs am interesele mele, debutează în altă parte şi eu îţi scot a doua carte. Am ajuns la Cartea Românească, singura editură la care nu era mascarada concursului. Editoarei nu i-a plăcut cartea (amoruri stradale, nimicuri), dar s-a decis s-o scoată, avînd în vedere buna mea cotă. Publicam în toate revistele, scriseseră despre mine Constantin Ţoiu, Mircea Iorgulescu şi alţii, şi eram privit ca un talent viguros. În perioada de aşteptare refăcusem cu atenţie cartea, dar manuscrisele se vor încurca în editură şi avea să iasă varianta nefinisată. Şpalturile avea să le aducă D.R. Popescu la Cluj. Cînd am luat premiul de debut pentru 1980 eram deja un sceptic, nu venisem la Bucureşti, premiul mi l-a adus Adrian Marino, care mi-a cerut chitanţă.” (Dilemateca nr. 52 din 2010)
Dacă sfîrşitul acestui an aduce şi sfîrşitul lumii, cum v-ar plăcea să-l petreceţi?
“Sfîrşitul anului se concentrează pînă la urmă în ultima zi, şi această ultimă zi ajunge şi ea la ultima oră. Nu am prea mult de ales. Trebuie să fac neapărat ca ziua aceasta să pară a fi una obişnuită, şi dacă-mi reuşeşte voi avea convingerea că e un mare cîştig. Dacă mi s-ar părea prea scurtă ar fi o pierdere, ţinînd cont că e ultima. Dacă aş încerca s-o lungesc n-aş face decît să mă chinui singur. Despre sfîrşitul lumii m-a informat o femeie din vecini, pe care nu aveam cu să n-o cred: vorbeşte întotdeauna puţin, nu glumeşte niciodată şi de cînd a trecut la baptişti spune întotdeauna adevărul. Aşa că, pînă una alta îmi fac o cafea. Nu ştiu dacă mai trebuie să stau chiar atîta vreme treaz, dar cafeaua se poate bea şi pentru gust. Ultima cafea poate fi ca ultima ţigară. Că veni vorba de ţigară, mi-aş face şi o ultimă pipă: deci aşa – la ultima cafea ultima pipă. Sper să nu sune telefonul, sper că fiecare e ocupat cu ceea ce alege el să facă în aceste ultime clipe. Toţi ştim. S-a anunţat mai mult ca sigur şi la radio. Să nu-mi mai fi rămas nimic pentru această ultimă oră decît gesturi? Mă uit la ceas. Aş putea să ascult un cîntec. Dar care? Nu mi-a mai rămas destul timp ca să aleg pe îndelete. O să-l ascult pe ultimul ca şi cum le-aş asculta prin el pe toate. Ce sa citesc? Prea puţin timp... Mă uit iar la ceas. Se pare că e cineva afară. Îngerul exterminator. Cînd a bătut la uşa mea furtuna de afară tocmai se înteţise şi cînd i-am deschis împreună cu el intrară în casă frunze uscate purtate de un vîrtej din cele ce cutreierau uliţa. Din cauza asta nu i-am văzut faţa, şi pentru că trebuia să închid uşa în urma lui altfel ar fi intrat aduse de vînt frunze, paie şi praf. Afară se dezlănţuise iadul. Cum casa mea era mai aproape de pădure ca oricare alta din sat se mai întîmpla ca să mai bată cineva care altfel n-ar fi avut nici o şansă să ajungă la timp la adăpost. Se întîmpla rar, dar se întîmpla. În încăpere lumina scăzu şi mai mult, iar o frunză sau două ajunseseră cumva pe plită şi scoteau un fum înecăcios.” (Dilemateca nr. 69 din 2012)
