Interviul meu cu Nina Cassian
În anul 2003 am făcut un interviu cu Nina Cassian, apărut în nr. 721 al revistei 22 cu titlul "Comunismul adevărat nu a existat niciodată". În memoria poetei recent plecate dintre noi redau mai jos un fragment din acea convorbire.
În ce context şi în ce condiţii aţi plecat din România?
Am plecat în septembrie 1985. Primisem o invitaţie în baza bursei Soros pentru a preda poezie. Ca şi cînd poezia se poate preda! (Rîde) La New York University am plecat pentru trei luni - ei numeau asta un semestru, dar era vorba doar de trei luni -, deci trebuia să încep în octombrie şi să mă întorc înapoi în ţară în ianuarie. Cinci luni, cu totul. Oricum, plecam toamna. Ca dovadă, aveam cu mine numai un palton, pantaloni, pulovere şi, eventual, un veşmînt ceva mai arătos pentru ocazia sărbătorilor, pentru Crăciun şi pentru Anul Nou, pe care urma să le petrec la New York. Nici măcar un tricou sau o rochiţă de vară. În fond, nu plecam definitiv. În lipsa mea, a locuit un timp în casa de pe Dionosie Lupu, unde am locuit pentru un an la vremea aceea, Eva Sîrbu. Totul era pregătit pentru întoarcerea mea. Ce s-a întîmplat?
În noiembrie am primit un telefon din Chicago, de la fiica lui Gheorghe "Babu" Ursu. Ştiam despre buclucul în care era vîrît. Ne vedeam cu regularitate şi îmi povestea ce se mai întîmplă la anchetă ş.a.m.d., dar era liber. În noiembrie deci, primesc un telefon de la fiica lui care îmi spune că a fost arestat. În decembrie, mi se pare - sau poate asta era tot în noiembrie -, primesc încă un telefon de la ea, spunîndu-mi că tatăl ei a murit. După cum ştim astăzi, el a fost omorît în închisoare, în bătăi. Apoi am mai primit un telefon de la o nepoată sau o verişoară a lui Iordan Chimet. Dar ea mă suna chiar din America să-mi spună, din partea lui Iordan, că n-ar fi cazul să mă întorc.
Mare jale, mare şoc! În primul rînd pentru moartea lui "Babu" şi apoi pentru faptul că toată existenţa mea se schimonosea încercînd să rămîn la New York. Cum să rămîn? Cu două meserii care nu există, adică poezie — care trebuie tradusă — şi muzică clasică sau, cum o numesc ei, muzică serioasă!? Nu se putea trăi din asta şi, bineînţeles, orizontul mi-a apărut atunci complet barat. Dar n-am avut încotro! Totuşi, n-am cerut azil politic. Cu încă o tranşă din bursa Soros şi cu încă o bursă am dus-o aşa un an şi jumătate fără să cer azil politic. Nu voiam să pierd tot ce se mai afla în România, adică casa mea, care era un apartament cu chirie, dar care conţinea Tot. Valorile materiale mă interesau prea puţin, mobilele, hăinuţele şi nu mai ştiu ce, dar toate manuscrisele pe care le lăsasem neştiind că plecasem definitiv erau pentru mine foarte importante. Tablourile, de pildă, au dispărut, la ora asta sînt date dispărute, o serie de gravuri făcute de Iosif Fechete pe poeziile mele şi multe altele.
După un an şi jumătate nu am mai avut încotro, nu am găsit nici o slujbă, nici măcar fictivă, ca să pot să-mi prelungesc vizele, cea americană şi cea românească. Atunci a trebuit să cer azil politic. Acestea sînt condiţiile în care am plecat în America! Mi-am terminat cursul de predare la zece studenţi, graduates, adică post-şcolari, universitari, cum ar veni. Am rămas prietenă cu unii dintre ei.
Nu vă spun cum m-am descurcat, pentru că nu ştiam limba engleză prea bine şi, cu atît mai puţin, nici nu eram la curent cu literatura engleză sau americană. Noi aici, în România, după cum ştiţi, eram mai mult sub influenţa culturală franceză. Ştiam literatură franceză, m-am rugat de ei să mă lase să predau un curs de artă comparată, întrucît mă pricepeam cumva şi la muzică şi la pictură şi asta aş fi putut face. Nu, au spus ei. Poezie! Deci legat de limbă şi de actualitatea creatoare în domeniul poeziei. A fost foarte greu. Mă ajutam de gesturi, mai scriam, desenam pe tablă ce cuvînt voiam să rostesc, dar nu-l găseam ş.a.m.d.
În 1990, înţeleg, aţi fi vrut să vă întoarceţi în ţară? Ce s-a întîmplat?
Tot timpul am sperat să mă pot întoarce în România, dar primul voiaj, cred că în 1990, a fost în Grecia. Nu ştiu de ce, îmi era cam frică de atmosfera uşor „haotică“ din ţară. Dar în '91 m-am întors cu mare speranţă, care însă mi-a fost retezată imediat.
În primul rînd, a murit o dulce verişoară a mea, scriitoarea şi criticul Sanda Radian. A scris literatură ştiinţifico-fantastică, a făcut şi o antologie a fabulei... În casa ei, rămasă goală, m-am mutat eu, străduindu-mă însă din răsputeri să obţin aprobarea de a rămîne acolo definitiv. Nenumărate convorbiri cu primarul Sectorului 4, el tot amîna să-mi dea hîrtia şi tot amîna şi tot amîna! M-am întors la New York temporar, lăsînd-o pe prietena mea, Lucia Fetcu, să-mi ţină locul. Adjunctul primarului a venit, a schimbat instantaneu cheia, a dat-o afară pe prietena mea şi s-a instalat el. Nu vă spun că, ulterior, o vecină a găsit la gunoi fotografiile mele, pe care le adusesem cu mine - eu venisem acasă, îmi mutasem şi pianul! O, Dumnezeule! (Aproape îi dau lacrimile) Cu asta mi-a murit speranţa unei întoarceri. Am vorbit şi cu primarul de atunci, Crin Halaicu, căruia eu îi spun Halalaicu, îmi promisese că îmi va descurca situaţia, dar nu s-a făcut absolut nimic. Am plecat acasă — acasă, nici nu mai ştiu, acasă era aici! —, am plecat acolo fără speranţă, pentru că, pur şi simplu, fusesem lăsată în stradă. Acest episod nefericit din viaţa mea a fost pe larg difuzat şi popularizat la vremea respectivă. Am vorbit atunci la televiziune, m-a ajutat Anca Fusariu, mulţi mi-au dat mîna, dar în faţa corupţiei micile noastre — sau marile noastre — eforturi sînt zadarnice.
Acest episod din '91 să înţeleg că v-a împiedicat ulterior să mai încercaţi?
Nu a mai existat nici o posibilitate, eu bani nu aveam, nu puteam să-mi cumpăr o casă aici, să zicem în centru, cum mi-ar fi plăcut. Nu, era o imposibilitate! Dacă nu m-aş fi bucurat de asistenţa oficialităţilor, nu puteam să fac absolut nimic. Şi în felul acesta, destinul meu s-a pecetluit. Cum s-a pecetluit? Mă întreb singură.
Care au fost, pînă la urmă, realizările dvs., atît în plan scriitoricesc cît şi de viaţă, în cei 20 de ani trăiţi în America?
Realizări poate că e mult spus! Deşi, pot spune că s-a întîmplat un fel de miracol, datorită trăsăturilor mele fizice inconfundabile. M-a recunoscut cineva, care nu mă întîlnise niciodată, doar după coperta unei cărţi care apăruse acolo cu fotografia mea. Şi mi-a spus: „Eu pe d-ta te cunosc“. Iar eu i-am răspuns: „Exclus, imposibil, nu aveţi cum!“ Apoi m-a lămurit că din cartea aceea şi m-a sfătuit să trimit un poem la The New Yorker. Cel mai prestigios magazin cultural de la New York, nu ştiu, cam cum ar fi aici 22, România Literară ş.a. într-una singură…
Şi am trimis un poem pe care tocmai îl tradusese o prietenă de-a mea, americancă, şi, spre marea mea surpriză, a apărut. După aceea, după apariţia acestui poem, am fost chemată de o editură la fel de prestigioasă, care dorea să-mi publice un volum de versuri alese. Ah, am spus eu, bineînţeles! Bun, apucă-te de lucru cu traducători, unii iluştri, poeţi iluştri de acolo. Am avut această şansă, mi-a apărut cartea, apoi încă una şi încă una, şi în Anglia vreo 3. La ora asta, însumez cam 7 cărţi apărute în America, ultima fiind scrisă de mine direct în englezeşte. Ce să-i faci, adaptarea era mediul normal! Dar mi-au trebuit aproape 15 ani ca să pot scrie în englezeşte. [...]
Foto: Cato Lein
