Întîmplări cu scriitori şi cititori

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 87, august 2013)

I-am rugat pe scriitorii invitaţi la lecturile Festivalului Dilema veche de la Alba Iulia (30 august - 1 septembrie) să povestească una dintre cele mai frumoase/emoţionante/stranii întîmplări trăite la lecturile publice/lansările de carte, din ţară sau din străinătate, la care au participat de-a lungul ultimilor ani.

Dan COMAN Cu un an înainte, cîştigasem în Slovenia, absolut neaşteptat, Vilenica Crystal Prize - iar premiul consta în invitaţia de a participa la cel mai important festival de literatură din Irlanda. Aşa că iată-mă într-un hotel din Irlanda, surprins să văd în program că numele meu apărea ca special guest la o seară de slam poetry. Cînd mi-au trimis invitaţia, organizatorii nu-mi oferiseră decît datele legate de zbor, nimic în legătură cu festivalul. Nu-mi ceruseră nici poeme, aşa cum se face, dar, mi-am spus, sigur au cerut texte de-ale mele celor din Slovenia, cu care aveau această colaborare. Se însera, şi eu, tot la zece minute, ieşeam din cameră să fumez. Habar n-aveam unde şi cînd se ia cina, deşi de cîteva ori am intrat în restaurantul hotelului, dar în afară de barman, nimeni. O să-i întîlnesc pe ceilalţi invitaţi la micul dejun, mi-am zis, dar la micul dejun nici unul din cei pe care i-am întrebat nu ştiau nimic de festivalul de literatură. Nici la recepţie nu ştiau. În program erau informaţiile, unele lecturi aveau loc prin pub-uri, după prînz am găsit unul, dar intrarea era 19 euro şi am renunţat. Două zile am umblat singur, nu foarte departe de hotel, sperînd să mă caute vreunul dintre organizatori, să-mi dea detalii, să-mi zică bun venit. Singur-singurel, mîncînd iaurt şi salam vidat, pîndind telefonul din cameră, aşteptînd să-mi dea cineva un semn. Nimic. Le-am scris organizatorilor un mail, folosind computerul de la recepţie, nimic. În ziua în care am avut lectura, am umblat de dimineaţă să caut barul în care urma să citesc. L-am găsit chiar înainte de lectură. Pub-ul era plin, 12 euro intrarea. La uşă m-am încurcat în explicaţii, aşa că am plătit. Luasem mai multe poeme la mine, mai ales cele traduse şi-n slovenă, sigur ăştia le-au tradus în engleză - dar voiam să ştiu cum se procedează -, varianta englezească va fi proiectată pe un ecran sau o va citi cineva, detalii dintr-astea. Nu ştiam pe cine să întreb. M-am apropiat de scenă şi l-am abordat pe tipul care se tot uita prin nişte hîrtii. Era prezentatorul, bucuros că mă cunoaşte. Nu, ei n-aveau texte de-ale mele în engleză, în cinci minute trebuia să fiu pe scenă şi să fac un show cam de juma de oră. În engleză? Fireşte, cum altfel, m-a bătut tipul pe umeri, rîzînd şi, hopa-sus!, prezentîndu-mă cu aplomb ca urmaş al lui Dracula... M-am trezit lîngă microfon cu o lumină puternică în ochi şi cu şase noduri în gît, aproape plîngînd de furie şi ruşine. Am încercat să explic ceva în engleză, dar gîndul că aproape o sută de oameni-plătitori aşteaptă de la mine un show m-a blocat total. I don't like poetry, am zis închizînd ochii. Rîsete. I realy don't like poetry, am continuat. Ce dracu' să mai zic?? Am aşteptat cîteva minute bune, liniştea devenea penibilă, aşa că m-am apucat şi-am cîntat încetişor un cîntec de leagăn, în româneşte, "Dormi, puiul mamei, dormi", aproape în şoaptă, cu zece noduri în gît. Aplauze. Şi eu iar: I don't like poetry. Trezindu-mă fluierînd îndelung un cîntec de cătănie al lui Leşe. Oprindu-mă doar cît să zic: I don't like poetry. Transpirat şi ruşinat, dar mereu cu gîndul că în cîteva minute voi scăpa, o voi tăia naibii de acolo. Niciodată nu mă simţisem mai penibil. N-am reuşit să lungesc show-ul mai mult de zece minute. De pe scenă am ieşit direct în stradă, aprinzîndu-mi o ţigară, aproape alergînd spre hotel. O doamnă foarte voinică m-a ajuns din urmă. Numai un minut, a zis. Trebuia să semnez ceva, apoi mi-a întins plicul cu onorariul, 400 de euro. Îmi venea să intru în pămînt de ruşine. Diseară, la 10, mi-a mai zis, în holul hotelului X, petrecerea de închidere a festivalului. Asta era chiar vizavi de hotelul meu. Mă odihnesc două-trei ore, apoi mă duc, măcar să-mi cer scuze, să cer explicaţii, să mă lămuresc. Am dormit pînă dimineaţă la 6, neîntors. La 7 mă aştepta şoferul să mă ducă la aeroport.

Domnica DRUMEA Întotdeauna am avut emoţii cînd a trebuit să citesc în faţa unui public (noroc că lucrul ăsta nu s-a întîmplat prea des). Îmi năpădeau mintea tot soiul de scenarii apocaliptice, în care mă împiedicam pe treptele care duceau la scenă, făceam în mijlocul poemului un atac de panică, brusc nu mai ştiam să citesc sau făceam o criză de rîs isteric, aşa cum păţeam la şcoală, în copilărie, cînd, odată ce profesorul mă dădea afară, lucrul care mă făcuse să mă sufoc de rîs îşi pierdea orice haz. Aceleaşi spaime m-au cuprins şi în septembrie 2011, cînd am fost invitată, împreună cu Gabi Eftimie, la un festival de poezie în Uppsala, Suedia. Lecturile se ţineau într-un teatru, şi deoarece Uppsala este un oraş universitar, publicul era format în majoritate de studenţi veseli şi gălăgioşi. N-am mai văzut niciodată atîţia oameni veniţi să asculte poezie. E adevărat, cei mai mulţi poeţi, adunaţi din toată lumea, şi-au performat textele, interacţionînd neîncetat cu publicul, foarte receptiv, de altfel. Aşa că, în acel vacarm teribil, gîndul că trebuia să urc pe scenă şi să citesc în faţa unei săli pline, care palpita de viaţă, îmi dădea o senzaţie de leşin. Dar n-am avut unde să fug. Eram convinsă că mă voi împiedica pe scări, dar, ajungînd pe scenă şi văzînd că nu mi s-a întîmplat nimic, am trecut la a doua variantă îngrozitoare: gîndul că sigur voi face un atac de panică. Le-am spus că sînt din România, adică din lumea a treia, şi am început să citesc. Am simţit cum în jur se lasă tăcerea, o tăcere uluitoare, în care îmi amintesc că îmi auzeam doar propria-mi voce tremurătoare. Era ireal. O sală care, cu cîteva minute înainte, aplaudase, fluierase şi reacţionase zgomotos la ce se petrecea pe scenă, acum amuţise, ascultînd concentrat, atent, o limbă stranie. O clipă m-am gîndit că citesc pentru singurul om care înţelege româneşte din acea sală, Gabi Eftimie. Şi pe măsură ce citeam, am început să mă liniştesc. Tăcerea lor avea efectul unui sedativ. Deşi încă plutea în aer ameninţarea unui atac de panică, frica mea a început să se risipească. Eram doar eu, poemul meu furios şi o masă neagră, compactă, palpitînd în faţa mea. Cînd am coborît de pe scenă, tot fără să mă împiedic, după acel moment suspendat, lumea s-a pus din nou în mişcare, cu zgomotul şi furia ei, cu ale ei "snows and skies of laughter".

Matei FLORIAN În clasa a patra am scris prima mea poezie. Se numea "Toamnei" şi era minunată. Avea tot ce-i trebuie: rimă, păsări care pleacă, holde de grîu, gutui. Doar nu degeaba fusesem la şcoală toţi anii ăia, nu? Pe urmă a venit iarna, Moş Nicolae, şi am scris a doua poezie. Asta era mult mai slabă, se numea "Iernii" şi nu-mi amintesc absolut nimic din ea. Mai mult ca sigur trebuie să fi spus că ninge şi că se aşterne omătul. Sau neaua. Pînă în clasa a patra aşa se întîmpla în toate poeziile în care venea iarna. Iar eu tocmai descoperisem cît de frumos e să scrii poezii. În fine. Pe urmă a venit Moş Gerilă. De fapt, mai întîi n-a venit el, a venit sacul. Ajunsese fix în holul bibliotecii unde lucra mama, chiar lîngă pian. Era mare şi roşu. Iar eu eram singur. M-am uitat după mama, după doamnele bibliotecare, după copiii doamnelor bibliotecare, după Moş Gerilă: nimeni. Şi atunci m-am uitat în sac. Iar în sac erau penare. Penare chinezeşti. Penare chinezeşti cu magnet şi oglindă. Penare chinezeşti cu magnet şi oglindă cum îmi dorisem toată viaţa mea de pînă-n clasa a patra să am. Am tăcut. Am tăcut ca un copil de clasa a patra care se uită în sacul lui Moş Gerilă şi vede penare chinezeşti. Problema cu Moş Gerilă, atunci cînd vine, e că nu-i place să taci. Că te pune să spui poezii. Că numai aşa, la schimb, scotoceşte prin sac şi îţi dă şi ţie ceva. Şi cel mai rău e cînd te afli pe o scenă, pe scena bibliotecii unde lucrează mama ta, Moş Gerilă se zgîieşte la tine, la fel şi mămicile, la fel şi copiii de mămici, iar tu, acolo, pe scena aia, îţi dai seama că pur şi simplu nu ştii să spui nici o poezie. Nici una. Şi că ar fi doar una, pe care ai scris-o tu, care se numeşte "Toamnei" şi începe cu "Păsări, păsări călătoare, / Cu aripe foşnitoare..." Le-am spus că o să recit o poezie scrisă de mine şi am recitat-o. Toată lumea m-a aplaudat. Moş Gerilă mi-a dat portocale, ciocolată şi un pistol, s-a uitat în ochii mei şi mi-a şoptit că o să ajung scriitor. Penarele chinezeşti erau roz. Şi erau doar pentru fete.

Adela GRECEANU Eram la Festivalul Internaţional de Poezie de la Uppsala. Citeam pe scenă fragmente dintr-o carte mai veche, fragmente pe care le ştiam pe de rost aproape, cînd, deodată, fără preaviz, fără vreo motivaţie obiectivă, am avut senzaţia că citesc într-o limbă străină. Înţelegeam fiecare cuvînt, ştiam foarte bine ce citesc, dar mă auzeam ritmînd lectura ca niciodată. Ba chiar, la un moment dat, mi s-a părut că nu cuvinte emite vocea mea, nu propoziţii, ci muzică. Ţin minte cum, deşi uimită, m-am instalat cît se poate de confortabil în bizara situaţie şi am mers pe mîna limbii aceleia străine, a muzicii, pînă la finalul lecturii. Cei din sală cu siguranţă au auzit o limbă străină. Despre muzică, însă, n-aş putea spune dacă a ajuns pînă la ei.

Claudiu KOMARTIN Mă aşezasem de puţină vreme pe băncuţa din Hyde Park Corner, locul unde obişnuiam să ies cu o cafea şi o carte, încercînd să ignor umezeala şi vîntul tăios. La cîţiva metri de mine, un white collar ţeapăn şi foarte grăbit îşi scăpase ziarul, pe care l-am ridicat mai mult din curiozitate: era primul cotidian britanic pe care îl parcurgeam în mai bine de o lună. Acolo aveam să citesc în mansarda mea despre anunţata lectură a lui J.T., unul dintre poeţii pe care visasem de multă vreme să-i întîlnesc. De fapt, era mai mult de atît: enigma care îi însoţea fiecare nou volum şi absenţele lui programate (găsea întotdeauna o scuză bună, reuşind cu toate astea să uimească de fiecare dată publicul) mă trecuseră şi pe mine în rîndul admiratorilor săi necondiţionaţi. "După 7 ani de tăcere, uimitorul poet londonez J.T. revine în faţa publicului." De fapt, consemnarea din rubrica aceea era mai mult decît inexactă - era de-a dreptul neadevărată. Nimeni nu putea spune cu siguranţă dacă îl văzuse vreodată pe J.T. (deşi am întîlnit cîţiva poeţi între două vîrste care ţineau morţiş să mi-l descrie amănunţit la un pahar de Guinness - iar descrierea fiecăruia era în detaliu şi fără nici o legătură cu descrierile celorlaţi), J.T. cel cunoscut încă de la sfîrşitul anilor '80 pentru travestiurile lui şi pentru că nu se lăsa niciodată fotografiat. La lecturile din anii de început, făcuse cîteva dintre cele mai mari trăznăi pe care le văzuse publicul londonez - pe scene sau în baruri faimoase pentru lecturile organizate încă din vremea lui Ted Hughes şi a lui Thom Gunn, obişnuia să trimită pentru a citi în locul său pitici cu portavoce, infirmi exhibiţionişti cu măşti de gaze pe faţă, un cor de femei extraordinar de diforme, de păroase şi de isterice, iar o dată chiar un papagal care a putut reproduce trei poeme cap-coadă dintr-unul dintre volumele maniacal-experimentale ale lui J.T. Fiecare şi-l imaginează aşa cum vrea. Iar poezia lui e suficient de ţicnită şi de originală, încît nici o trăsătură pe care, citindu-l, o credeai clar identificată, nu e, la o nouă lectură, în acelaşi loc. Aşa că, indiferent ce avea să se întîmple, eram hotărît să merg - iar în seara aceea am fost unul dintre primii sosiţi în cafeneaua din Covent Garden, avînd la mine masiva antologie cu textele semnate de J.T. de la sfîrşitul anilor '70 pînă în 2005. Curiozitatea îi împinsese şi pe alţii, deşi, ca nişte briţi respectabili, păreau că şi-o maschează destul de bine. De fapt, cu toată politeţea şi familiaritatea stîngace pe care le afişau, erau în acelaşi timp speriaţi de moarte şi excitaţi de noua extravaganţă a lui J.T. Aşa că nu mi-a fost greu ca, în tăcerea stînjenită din primele momente de după ce J.T. fusese invitat pe scenă, să mă ridic cu cărămida semnată de el la subraţ şi să ţîşnesc spre microfon, unde am rostit destul de fluent scurtul discurs pe care îl pregătisem: aduceam mulţumirile poetului pentru atenţia acordată operei sale, adăugînd că J.T. e bine şi îi salută de la ferma sa din Glamorgan, unde lucrează la o rescriere în cheie postmodernă a lui "Beowulf". Nu i-am lăsat să-şi dea seama prea bine ce se întîmplă, ştiind vechea regulă a locului: dacă cineva citeşte poezie, nu poate fi întrerupt, iar seara de poezie durează pînă la terminarea lecturii. Aşa că am citit, aproape cinci ore, întregul volum de 600 de pagini al lui J.T., pînă ce în sală nu am mai rămas decît eu şi un singur spectator, a cărui siluetă mai mult o ghiceam în penumbra în care se înşirau ultimele rînduri de scaune. Era aproape 3 dimineaţa. M-am oprit, am închis cartea, m-am sprijinit de un stativ - iar vocea bărbatului din spatele sălii a făcut aerul să vibreze: "Băiete, pe asta chiar n-a mai făcut-o nimeni pînă acum. Cred că va trebui să rescriu "Beowulf", dacă tot ai anunţat acolo, sus..." Şi am ieşit împreună în noaptea rece şi umedă ca o stridie.

Florin LĂZĂRESCU Poate n-a fost o lectură publică propriu-zisă, dar sigur e o întîmplare stranie şi amuzantă. În gară la Cluj, mă despart de Matei Florian. Avem drum lung de parcurs. El - spre Bucureşti, eu - spre Iaşi. Îi dau un exemplar din volumul meu de povestiri, Lampa cu căciulă, care tocmai apăruse. Ne îmbrăţişăm frăţeşte, apoi plecăm în direcţii diferite, fiecare cu trenul lui. După o vreme, mă sună Matei şi-mi spune că o doamnă din compartiment răsfoieşte cartea mea lăsată pe banchetă, cît merge el pe culoar, să-şi dezmorţească picioarele. "Citeşte din ea şi se amuză", îmi comunică Matei. Nu trece mult şi mă sună din nou: "Băi, doamna nu prea vrea să-mi înapoieze cartea. Mă roagă să i-o împrumut ei pe tren, că eu oricum o pot citi şi acasă. I-am dat-o. Se vede că-i place." După vreun ceas: "Un domn care e cu noi în compartiment a ieşit după mine pe culoar şi mi-a spus ca nu cumva să-i vînd cartea doamnei, ci lui. M-a întrebat cît costă." "Dar acum citeşte şi el?!", mă mir. "A, nu, el doar stă şi se uită la faţa femeii care citeşte. Ce să fac? Vrea să o cumpere." "Dă-i-o aşa, gratis", cedez eu. Apoi, ultimul telefon la subiect de la Matei: "Domnul n-a vrut-o gratis. A insistat să-mi dea o sticlă de pălincă pe ea." Peste vreun an, la reîntîlnire, am băut pălinca împreună.

Marin MĂLAICU-HONDRARI Una dintre cele mai incredibile întîmplări am trăit-o în Spania, nu la o lectură, ci la o întîlnire între artişti plastici unde eu aveam rolul de interpret din spaniolă în română şi invers. Un domn foarte în vîrstă trebuia să traducă în engleză ce spuneam eu în spaniolă. Totul a ieşit ca la turnul Babel pentru că domnul acela nu numai că nu prea ştia engleză, dar, în timpul discuţiilor, aveam să aflăm cu stupoare că nici nu auzea prea bine. Întîlnisem multe pînă atunci, dar la un traducător surd nu m-aş fi gîndit niciodată. Dar cum întrebarea se referă la o lectură publică, aş putea să povestesc cîte ceva despre Festivalul de poezie de la Novi Sad, unde am fost invitat, împreună cu Radu Vancu, la ediţia din 2011. Auzisem că e un festival serios, cu ştaif şi chiar e, numai că trebuie să fi nimerit la cea mai hilară dintre ediţii. Printre participanţi, din partea Rusiei, erau doi prozatori, iar festivalul era de poezie, şi asta ca asta, dar cei doi prozatori erau, evident, spioni. Nu numai că au citit din nişte romane proletcultiste, dar nu mai terminau, cred că fiecare a citit vreo patruzeci de minute, iar concluzia a fost aceeaşi ca de fiecare dată: cine citeşte cel mai mult scrie cel mai prost. L-am întrebat pe organizator de ce i-a chemat pe cei doi ruşi. Mi-a zis: "Nu eu i-am chemat. Mi i-au trimis. Eu am chemat doi poeţi ruşi foarte buni şi Uniunea Scriitorilor de la ei mi i-a trimis pe ăştia fără să mă anunţe. M-am trezit cu ei, nu mai aveam ce să fac." Da, mi-am zis eu în gînd, uite domnule că noi tot ca ruşii, că doar USR-ul are aceleaşi practici. Însă, dincolo de spionii proletcultişti - dacă Mihai Ursachi numea babele comuniste scroafe bolşevice, celor doi ruşi li se potrivea perfect sintagma vier bolşevic -, ne-am distrat, eu şi Radu Vancu, de minune.

Dan C. MIHĂILESCU De lecturi publice, noi, criticii literari, nu prea avem parte. În schimb, lansările de carte ne oferă variate prilejuri pentru întîmplări excitante. Cum ar fi: să te trezeşti că vine către tine propriul tată, pe care nu l-ai întîlnit de vreo douăzeci de ani (nu contează hic et nunc motivul), şi care să-ţi spună ritos că "nu pentru tine am venit, ci pentru el" - arătînd către autorul a cărui carte ai plăcerea s-o scoţi în lume. Ori să fii abordat de o doamnă venerabilă - cum am fost eu în vara lui 2011 la Tîrgul "Carte la nisip", organizat de Gigi Todor la Mangalia - cu formula "De mult voiam să vă fac un reproş, domnule Alex. Ştefănescu." Iar tu să ai rara inspiraţiune de a-i răspunde mintenaş: "Iertaţi-mă, doamnă, dar eu sînt Nicolae Manolescu." Ei bine, voi sări peste mulţimea acestor momente ludic-suave, amportat fiind de plăcerea de-a repovesti cea mai aiuritoare întîlnire pe bază livrescă din viaţa mea. Cu ţiganul Ioniţă, măturător la RASUB (avea ecusonul scris de mînă şi prins cu ac de siguranţă), dimineaţa la 8, pe Şoseaua Olteniţei, colţ cu Stoian Militaru. Îl aud mormăind cînd trec pe lîngă el: "De ce nu vorbeşti dumneata şi pe înţelesul nostru la televizor?" Eu, cu calm sadic: "Fiindcă publicul meu nu are nevoie să-i spun cine-i Shakespeare." El, plat: "Hai, că ştim şi noi cine-i Shakespeare." La care eu, nimicitor: "Bun. Atunci, poftim: Heidegger." La care Ioniţă lasă tîrnul într-o parte şi mă măsoară lung, compătimitor, convins că mă distruge: "Dom'ne, ăsta a fost omu' lu' Hitler!" Am rămas, fireşte, hipnotizat ca Mowgli în mandala orbitelor lui Kaa. Omul s-a delectat cîteva secunde cu anestezia mea totală, după care a adăugat adînc: "Eu am măturat trei ani în gara din Berlin." Touché. Dar staţi aşa, că partida nu se jucase. "De ce nu propui dumneata la PRO TV să se facă o mare bibliotecă pentru noi, ţiganii?", continuă judecătorul. "Fiindcă aţi fura dracu' toate cărţile", ghilotinez eu demenţializat. "Da, asta aşa e", achiesează el cu sfîntă lehamite, după care-mi lipeşte năpraznic un upercut imparabil: "Le-am fura o dată, le-am fura de două ori. Da' după aia?!" Heblu.

Radu PARASCHIVESCU Bucuria mi se face ţăndări. Emoţiile se retrag la depou. M-am lămurit. Nu sînt protagonist, ci martor. Iar textul meu nu e erou, ci simplu cobai. Credeam că mi se lansează romanul. Cînd colo, cel care se pregăteşte de înscrierea pe orbita interesului public e DocuTech, un fel de minitipografie - în realitate, o imprimantă ceva mai isteaţă - pe care-a achiziţionat-o recent editorul. Şi pe care o arată acum celor interesaţi - firi mai degrabă tehnice, fără vibraţie şi preocupare literară. Romanul se numeşte Balul fantomelor, însă, la cum merg lucrurile, ceva îmi spune c-o să fie fantoma balului. Iar intuiţiile pesimiste, ştiţi bine, se confirmă. În ce-o priveşte, asistenţa are ochi doar pentru maşinărie. Plimb în jur o privire apoasă, de bivol melancolic. Cînd văd cum sînt introduse paginile tipărite în DocuTech, gîndul îmi zboară la felul cum se fac mezelurile de Crăciun. Pe-aici bagi carne, pe-acolo scoţi cîrnaţi. Aşa şi cu lansarea mea. Pe-aici bagi snopuri de pagini, pe-acolo scoţi cartea broşată şi copertată. Simplu, eficient, fără fasoane. Ideea unui tiraj cumsecade sucombă. Cît despre comenzile prin DocuTech, după nevoi. E nevoie de trei exemplare la Rădăuţi? Pac-pac şi gata. E nevoie de opt exemplare la Tîrnăveni? Pac-pac. Cinci bucăţi pentru Făget? Pac-pac. Zece pentru Constanţa? Pac-pac. Şi asta nu e tot. DocuTech, acest screamăt stins al tehnicii, produce doar cărţi destinate contemplării neinvazive. Cine vrea să citească romanul devine fără voia lui agentul distrugerii. Căci DocuTech e o găselniţă care funcţionează strict pentru ornarea rafturilor sau a vitrinelor, necum pentru lectură. Altfel spus, cum deschizi cartea, cum încep să-i zboare filele. Cotorul pocneşte sec, dîndu-ţi de ştire că regretele sînt inutile şi tardive. Situaţiunea scapă de sub control, odată cu paragrafele care-şi sărbătoresc libertatea recîştigată subit. Editorul surîde galben, iar tu, autorul pînă nu de mult înfoiat, te întrebi dacă pînă la urmă ai fost publicat, tras pe sfoară sau jignit.

Ioana PÂRVULESCU Am avut două trăiri legate de prestaţii publice care m-au luat cu totul prin surprindere. Amîndouă s-au întîmplat în vis şi mi s-au părut atît de bizare şi de comice, încît le-am notat în jurnal. Duminică 19 noiembrie 2006, dimineaţa devreme - Splendidă scrisoare de la Vargas Llosa. În visul de azi-noapte, desigur. Era scrisă în spaniolă, cu un pix cu scris argintiu, pe o foaie şi ea bleu-argintiu-verzuie. Începea cu Dragă Ioana. Ce e interesant e că, eu neştiind spaniola, mi-o citea cineva, un bărbat, în română, iar eu urmăream textul original pe aceeaşi hîrtie. Scrisoarea venea în urma unui episod foarte frumos despre care n-am de gînd să pomenesc aici. Şi Vargas Llosa scria că "i-am stricat programul inuman" - am citat exact din vis - pe care-l are de zece ani încoace în asemenea călătorii. Mă gîndesc că, dacă zeii mi-au trimis în vis o epistolă manu propria de la Llosa, ar trebui să mă aşez imediat la masa de scris. M-am uitat în Dicţionarul de simboluri onirice de la Humanitas. Nu era nici scrisoare, nici Vargas Llosa. Trebuie aruncat imediat la gunoi! Azi e ziua Monicăi Lovinescu. Decît să am vise paranoice cu scrisori de la Llosa, mai bine aş fi visat că i-am scris Monicăi. Măcar în vis, că în realitate n-am făcut-o. 2 februarie 2009 - M-am întors de la Braşov. Curios, am visat acolo că aveam de ţinut o conferinţă despre patriotism. Nici mai mult, nici mai puţin! Uitasem de ea şi, cu cinci minute înainte de a începe, mă gîndeam, rapid şi eficient, cum să improvizez. Fără spaimă că n-aş avea ce să spun, îmi treceam în revistă variantele retorice: o variantă personală (cu amintiri de tot felul) şi o variantă - auzi vorbă, în vis! - cu "Nu e ţara lui..." Şi direct din varianta asta a doua m-am trezit pe fraza: "Nu e ţara lui Papură Vodă!" La micul dejun, care la mine înseamnă o cafea tare, am rîs povestindu-i mamei visul. Mi-a spus: "Nu-i de mirare că te-ai trezit aşa de obosită!" Şi, într-adevăr: eram sleită.

Radu VANCU Ştiu şi eu? Haioasă a fost şi poeta bulgară care-l întrerupe pe preşedintele Societăţii Scriitorilor Eleni, care modera festivalul, şi-l întreabă de ce se tot vîră-n vorbă, de vreme ce nu-i scriitor; iar cînd grecul răspunde zîmbind că e şi el totuşi poet, bulgăroaica îi replică plină de aplomb: "Ah, mă iertaţi, am crezut că sînteţi ceva personaj auxiliar!" Haioasă era şi poeta albaneză care-mi povestea tot felul de trăsnăi şi, cînd rîdeam mai abitir la vreuna, îmi spunea: "Uite, tocmai ţi-am povestit o capodoperă - scrie-o tu, ca să devii şi tu celebru, eu nu mai am nevoie." Şi destui alţii. Însă probabil că cel mai haios personaj cunoscut de mine la festivalurile astea internaţionale a fost kurdul Ali. Cunoscut în Suedia, în 2010. Cam de o vîrstă cu mine, făcuse parte, cu 15 ani în urmă, dintr-o mişcare pentru drepturile kurzilor, prin urmare care statul turc l-a ţinut cîteva săptămîni într-o celulă, aşa, ca reeducare. Cînd a ieşit, Ali a fugit în Norvegia, apoi în Suedia, unde a trăit vreo opt ani de zile fără acte, ascunzîndu-se de autorităţi. Acum, Ali e comunist, ca mai toţi kurzii - troţkist, mai precis, şi mare iubitor al comunistului apostat Istrati. Ceea ce nu-l împiedică să citeze, într-o engleză îngrozitoare şi nu mai puţin seducătoare, din Nietzsche. Şi nici să se poarte impecabil de... creştineşte: în seara în care am ajuns la Biskops, eu şi Teodor Dună ne-am pomenit plasaţi într-o cameră în care chiuveta înfundată era plină de apă mizerabilă, iar caloriferul stricat permisese instalarea unui frumos şi autentic ger suedez, în cameră. Bun detector de disperare, Ali a venit glonţ la noi, ne-a întrebat "vat problem", Teo i-a spus: "Cold, need blanket", Ali a spus: "Ali bring blanket for poets" şi s-a întors cu ce credea el că e blanketul, adică un calorifer electric. Dar şi cu pîine pusă de el deoparte pentru zile negre. (La Biskops, aveam să aflăm, programul cantinei era după cum urmează: mic dejun la opt, prînz la doişpe, cină la patru. Magazine pe insulă ioc, noi ajunşi la cinci jumate, vă daţi seama cam care era tabloul general.) Pe scurt, Ali s-a purtat ca vecinul român ideal, săritor şi băgăreţ, prieten de-o viaţă cu oameni pe care-i cunoaşte de o oră. Seara s-a prezentat cu vin ("best vain in Svidăn") şi cu poeme în turcă de Omar Khayyam, despre care susţinea că-i poetul lui turc preferat (cînd i-am adus aminte că-i persan, mi-a retezat-o: "Translated in Turkish, everything Turkish!"). Ne-a cîntat muzică tradiţională turcă (cel puţin aşa cred). Ne-a pus să-i recităm poeme de-ale noastre. Şi, la diatribele mele anticomuniste, a concluzionat: "Communism good for Turkey, capitalism good for Romania." Cel mai nuanţat kurd comunist din Suedia, dragul de Ali.

anchetă realizată de Marius Chivu