Cînd trecutul e un sat de hîrtie

Lindenfeld se cere povestit imediat ce îi citeşti numele.

Istoria acestui sat a început undeva în prima jumătate a secolului trecut, o dată cu familiile de emigranţi germani veniţi din Boemia să-şi facă un rost în Banat. Pemii, căci aşa li se spunea, au ales un loc retras pentru a-şi încropi comunitatea şi la început au dus-o greu. Rupţi de lume şi sustraşi istoriei, aveau un întreg sat de construit şi o viaţă de pus pe picioare. Izolarea era cruntă, dar uneori se dovedea o binecuvîntare. Prin bărbaţii plecaţi la război au intrat în sat şi poveştile care, de obicei, legitimează trecutul. Comunismul a fost însă prima confruntare adevărată cu istoria. Refuzul pemilor de a-i turna pe românii din Rezistenţă adăpostiţi în munţi le-a fost fatal. Unii dintre ei au fost pedepsiţi cu deportarea în Siberia, iar cooperativizarea le-a distrus apoi şi meşteşugurile cu care îşi asigurau traiul. Lindenfeld fusese mai întîi o promisiune, însă, pe măsură ce satul căpăta un trecut, viaţa îşi pierdea sensul. Faptul că locuitorii micului sat erau germani devenise o problemă. La nici două generaţii de la stabilirea lor în Banat, nu le mai rămăsese decît să se întoarcă în Germania. Şi astfel istoria modernă a Lindenfeld-ului se încheia tocmai cînd ar fi trebuit să înceapă.

Klaus Bernath a plecat din Lindenfeld foarte de tînăr, pe cînd satul încă mai trăia. A străbătut lumea în lung şi în lat, a cunoscut mizeria dar, în cele din urmă, a ajuns un om de afaceri de succes şi un miliardar pe măsură. Atît de bogat încît tot ce-i mai rămăsese de făcut era să se întoarcă acasă, în micul sat sărac unde se născuse. Scriitorul Otto von Romanoff, care îi devenise şi prieten, urma să-i scrie biografia, iar revederea pămîntului natal după atît amar de vreme, în onorurile oficialităţilor şi în luminile presei, ar fi fost capitolul final perfect. Lindenfeld era însă un sat părăsit şi biograful descoperă, pentru prima dată în cariera lui, că are nevoie de ficţiune pentru a da realităţii un sens. “Biografia nu suportă reîntoarcerea în pustietate” spune el. În complicitate cu fiul miliardarului va renova satul, îl va popula cu actori şi, pentru o săptămînă, îl va readuce artificial la viaţă.

Reconstruirea satului părăsit devine pentru scriitor provocarea adevăratei Opere: “Să construieşti realitatea numai pentru a o descrie…” Ajutat de Petre Florescu, un fost activist - ironia sorţii! -, biograful va reînnoda firul timpului. Va fi artizanul istoriei postmoderne a Lindenfeld-ului, scenaristul unui episod existenţial live, al unui reality-show la scara unei întregi comunităţi rurale. În scurt timp, Lindenfeld-ul îi va fi predat la cheie. Proaspăt ca o staţiune montană, cu actorii Teatrului German în rol de săteni cu identităţi individuale atent distribuite, Lindenfeld devine scena unui spectacol al corectării realităţii, actul unui fragment de viaţă credibilă şi nu adevărată. La un moment dat, se pune chestiunea morală a unei minciuni de asemenea amploare. Este însă vorba de o iluzie de formă nu şi de fond: “Importante sînt trăirile lui interioare, nu neapărat ceea ce se întîmplă în sat.” Dacă de imaginea trecutului atîrnă ultima şansă de fericire, trecutul merită refăcut chiar cu preţul iluziei şi al minciunii.

Trăind printre străini, obligat să-şi schimbe numele, să-şi nege identitatea etnică şi să-şi inventeze o biografie (nu erau vremuri prea bune pentru germani în anii imediat postbelici), construindu-şi viaţa pe coordonate de împrumut, Klaus Bernath resimte trădarea propriului trecut. Gudrun, iubita lui din tinereţe moartă într-un lagăr de muncă siberian, este o rană niciodată închisă. Crede că forţa şi succesul lui se datorează, printr-un pervers echilibru al suferinţei în absolut, destinului coşmaresc al lui Gudrun şi al neîmplinirii în concret a iubirii lor. Infarctul, care îl atenţionează asupra fragilităţii trupului pe care îl crezuse invincibil, îl face să-şi reconsidere inclusiv profilul moral. Amabilitatea, altruismul, modestia şi discreţia lui devin dintr-odată semnele orgoliului suprem. Întoarcerea la rădăcini are, aşadar, semnificaţia unei recuperări şi a unei revitalizări identitare pe ultima sută de metri. O ultimă călătorie înapoi la “învinşii” care i-au dat drumul în lume este văzută şi ca o datorie morală. În plus, oricine are un trecut de povestit reprezintă în ochii lui Klaus Bernath un capital nepreţuit. Memoria este tot mai inconsistentă, iar destinul îi apare şubred în lipsa unui trecut palpabil. Dacă ar fi aflat despre destrămarea Lindenfeld-ului, probabil Klaus Bernath însuşi ar fi consimţit la reconstituirea satului care să-şi poarte vizibil propriul trecut.

Înscenarea satului printr-un veritabil act de butaforie se relevă în subsidiar şi ca un cvasiexperiment sociologic. Rolul colectiv jucat în faţa unui singur spectator este şi terapie pentru actorii nevoiţi de ineditul performării să trăiască o săptămînă întreagă mimarea realităţii. Degrevarea de responsabilităţile realului şi instituirea jocului ca principiu suprem ne arată că în spatele măştii realitatea se cristalizează în adevăr. Performînd viaţa într-un habitus sterilizat de cauzalitate, actorii sînt puşi faţă în faţă şi cu limitele propriilor vieţi.

În ziua sosirii lui Klaus Bernath, la intrarea în sat se putea citit pe un panou: “Stimaţi locuitori! Vă anunţăm cu bucurie că va sosi în vizită, după aproape jumătate de secol, un iubit fiu al satului, Klaus Bernath, născut în 1927, la 23 martie, la Lindenfeld, fiul lui Kurt Bernath şi al Hertei Bernath (născută Schmidt). Oaspetele nostru, un nume celebru al economiei germane, exemplar om de afaceri, va fi numit Cetăţean de Onoare într-o ceremonie la care va fi invitată toată suflarea localităţii noastre. Pentru cei care doresc să-l aştepte, sosirea va avea loc joi după amiază, cel mai devreme la orele 16, cel mai tîrziu seara. Primarul localităţii, Peter Reinhard-Florescu”.

Dar cum va decurge înscenarea? Va trece ficţiunea examenul confruntării cu realul? Va fi iluzia trecutului mai puternică decît realitatea prezentului? Butaforia sau instinctul? La urma urmei, rămîne însă o singură mare întrebare: cît mai contează adevărul atunci cînd iluzia îşi demonstrează perfecta capacitatea de a concura realitatea? Căci nu doar trecutul este reconstituit, ci şi prezentul. Lindenfeld nu este un sat, este însăşi povestea lui.

acest text este prefaţa romanului Lindenfeld de Ioan T. Morar, Polirom, 2005.

vedeţi aici o galerie foto cu satul Lindenfeld.