Primul aparat de radio

28 iunie 2012
Primul aparat de radio jpeg

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 73, iun 2012)
 


"Existenţa undelor radio a fost făcută cunoscută publicului larg de către Guilermo Marconi, un inventator italian. Fizicianul sîrb din America Nikola Tesla a contribuit în mod esenţial, pe lîngă alţi cîţiva inventatori, la crearea primului aparat de radio. El a construit un sistem care putea transmite şi primi semnale radio de la o distanţă de aproape 3 km. În 1895 a trimis un semnal radio pentru prima dată, iar în 1907 a recepţionat prima dată un semnal radio din Canada. Primul care a transmis un mesaj vocal prin undele radio a fost Reginald Fessenden, în 1900. Nikola Tesla a început în 1900 construcţia primei staţii de emisie de radio, dar din lipsă de fonduri a abandonat ideea. Este considerat inventatorul ideii de staţii radio cu emisiuni." WIKIPEDIA


Radu ALDULESCU Atunci mă duceam pentru prima oară la bunica. N-aş putea spune cîţi ani aveam, dar ştiu sigur că eram îmbrăcat în pantaloni scurţi şi că bătea atît de tare vîntul, că mă cuprinsese o spaimă de nedescris că se vor adeveri spusele mamei şi vîntul chiar ne va lua pe sus. "S-o fi spînzurat careva!", spuse bunica în loc de salut. "Nu-ţi aminteşti că aşa a bătut şi cînd şi-a pus capăt zilelor nea Gogu Ciungu? De la Iuda-ncoace, aşa bate vîntul cînd..." Dar eu plecasem deja în recunoaştere prin încăperile umbroase ale casei. În camera cea bună, unde aveam să-mi petrec nopţile la bunici, am remarcat, de cum am intrat, pe peretele din dreapta, icoana cu Iisus ţinînd într-o mînă o carte deschisă. Alături, o cutie alb-gălbuie, cu faţa dintr-o pînză cînepie bine întinsă, în spatele căreia se putea ghici un cerc asemănător cu cercul de lumină din jurul capului Mîntuitorului. Mă uitam fermecat la ea, părîndu-mi o jucărie ce-mi era destinată. Îmi închipuiam că în spatele acelei pînze se ascunde o adevărată comoară. "Nu, la ăla n-ai voie să umbli!", îmi spuse pe ton poruncitor bunica. "Acela-i difuzorul nostru! El ne trezeşte dimineaţa şi ne spune cum va fi vremea şi ce mai e nou în toată lumea asta mare... Şi ne ţine şi nouă de urît!" "Aici Radio România! A fost ora 6! Te slăvim, Românie, pămînt părintesc..." Aceste sunete m-au trezit atunci, după prima noapte dormită în camera cea bună a bunicilor. Ca prin vis mi-o aduc aminte pe bunica, ridicîndu-se greoi din pat, aţintindu-şi privirea spre icoană, făcîndu-şi trei cruci grăbite, în timp ce buzele i se mişcau de parcă ar fi cîntat o dată cu vocile din cutia alb-gălbuie: "Trăiască Republica Populară Română!", şi-apoi stînd o vreme cu urechea îndreptată spre difuzor. "Aici Radio România! Aţi ascultat ştirile. Următorul buletin de ştiri la ora 7!" Cînd m-am trezit din nou, bunica trebăluia deja prin curte, iar difuzorul tăcuse, de parcă terminase tot ce avea de spus.

Emil BRUMARU Nu-mi aduc exact aminte cînd a apărut în casa noastră primul aparat de radio. Cert este că, mutaţi în centru, lîngă Teatrul Naţional, pe Dobrogeanu Gherea, actual I.C. Brătianu, m-am trezit deodată c-un aparat mare, de culoare maro în ape, frumos, cu clape albe, ca un pian, adus de părinţii mei, din Basarabia, de la rude, unde se pare că era mai ieftin. Aveam vreo 13-14 ani, făcusem o hepatită, stam la pat şi mă îndopam cu brînză de vaci, scriam scrisori lungi, în versuri, unei puştoaice din Bucureşti, brunetă şi ochioasă foc, nu la ea acasă (maică-sa o bănuia de mari năzdrăvănii sexuale), ci la o mătuşă de-a ei, pe Calea Griviţei, mai liberă-n obiceiuri, amplasată deasupra unui restaurant - La Vraja Mării. Şi mai eram şi mare amator de fotbal. La acel radio am ascultat cu sufletul la gură un meci memorabil Bulgaria-România, jucat la adversari acasă, în poartă cu Voinescu, rezervă fiind Toma. Am cîştigat cu 1-0, mai ales datorită portarului excepţional. Aş fi vrut să fiu eu Voinescu şi să execut nişte robinsonade care să ridice stadioanele în picioare. Am fost fericit multe zile, chiar dacă fetiţa cu cozi groase, din Capitală, nu-mi mai scria, avea mîna în gips. Cam tot pe atunci, Petrică, vărul meu cu cinci ani mai mare, sta în gazdă la noi, student în primul an. Era un bărbat înalt, puternic, juca rugby, cînta bas în corul Operei, nu-i prea ardea de cursuri... Se aşeza lîngă radio şi asculta, de cîte ori se da, "Valurile Amurului". Uneori, cînd eram singur, aducea în camera cealaltă, dinspre interior, o fetişcană blondă, c-un fund gogonat şi sînii mari, dodoloaţă şi veşnic binevoitoare, iubita lui de vreo 16-17 ani, eliminată de la Şcoala de Arte: făcuse plajă în pielea goală pe Conservator. Mă ruga să nu ies din camera mea, să dau radioul tare şi să ascult muzică pe unde găsesc. Aşa că radioul mi-a devenit în curînd odios, însemnînd o stavilă, o oprelişte sonoră, crudă, reală, către tandreţea consumată dincolo, cu mult aplomb, de Pilu (cum îi mai ziceau vărului meu tipele) şi de îmbietoarea şi atotpriceputa lui Vali.
 
Virgil DUDA Cred că multă vreme nu am dat nici o atenţie minunii numite radio, ivite în locuinţa noastră îndată după Războiul Mondial. Pe vremea aceea, pînă spre pubertate, eram o natură activă, şi nu contemplativă, aşa cum aveam să devin după vîrsta de zece ani, printr-o răsturnare ce mi-a zguduit fiinţa. În prima copilărie nu intram în casă decît pentru masă şi somn, astfel se explică de ce nu luasem în seamă aparatul de radio, pe care tata îl asculta ore în şir, mai ales seara. Am descoperit aparatul în perioada uneia din bolile copilăriei, cînd nu puteam ieşi la joaca de care altminteri nu mă săturam şi am devenit pe dată dependent de existenţa sa. Erau emisiuni care mă plictiseau, majoritatea, dar printre ele se strecura una care mă încînta grozav. Am devenit prizonierul Teatrului la microfon, îl aşteptam cu sufletul la gură, îl urmăream fascinat. După o vreme, cu bucurie şi mîndrie, nimănui împărtăşite, am prins să recunosc vocile actorilor principali, o listă lungă, cuprinzînd nume (de care cititorul tînăr al revistei n-a auzit), de la Birlic şi Giugaru pînă la Forry Eterle, George Vraca, Aura Buzescu, Septimiu Sever şi Emil Botta. Nici vorbă să caut emisiunile pentru copii, pline de dulcegării, ori buletinele de ştiri politice ori emisiunile literare sau de ştiinţă popularizată. Pasiunea era exclusivistă. Să mai notez faptul că aveam o imagine falsă despre felul cum erau realizate spectacolele, adică îmi imaginam că ele se desfăşoară pe o scenă specială, cu decoruri normale, iar actorii poartă costumele potrivite rolurilor interpretate. Am rămas multă vreme convins că ei nu se adună, în haine de stradă, în jurul unor microfoane, aşa cum descrie Mario Vargas Llosa înregistrarea serialelor radiofonice din America latină. Dădeam mare atenţie muzicii de fond şi zgomotelor provocate de ploaie şi furtună. Nu mă mişcam din fotoliul spectatorului nici măcar o clipă şi sufeream cumplit cînd radioul amuţea, din pricina întreruperilor de curent electric, destul de dese în tîrgul nostru. Dar un remediu exista. I-am convins pe ai mei să cumpere şi să monteze nişte acumulatori, asumîndu-mi misiunea, deloc uşoară pentru slabele mele puteri, de a mă ocupa de realimentarea acelor baterii, grele ca nişte pietroaie, la atelierul lui Socrate Spiratos, suportînd uneori costul operaţiunii din - vorba lui Caragiale - micile mele economii. Apoi interesul şi răbdarea au prins să scadă, am pătruns în imperiul literaturii scrise şi acolo am rămas pînă în ziua de azi. Ar fi multe, reale ori imaginare, de povestit despre acele Radio Days, dar mă opresc, cu teama că am abuzat oricum de răbdarea şi bunăvoinţa cititorilor.

Filip FLORIAN Sună aşa: cei patru evanghelişti erau trei, Luca şi Matei. Iar primul aparat de radio pe care-l ţin minte au fost două, al lui tata, al lui bunicu-miu şi al lui străbunicu-miu. Regret că nu-mi amintesc mărcile, dar, de obicei, atunci cînd abia ai făcut ochi, nu ştii să citeşti. Am să înşir doar ce mi-a rămas limpede, am să spun tot. Radioul lui tata şi cel al lui bunicu-miu erau nişte cutii de lemn, frumuşele, cu butoane, scală şi beculeţe, cu un strat de pînză în dreptul difuzoarelor. Al lui bunicu-miu era mai mare. Tata asculta fel şi fel de trăsnăi, mergînd pînă la cotele apelor dunării, viaţa satului, ora armatei şi "să nu uităm nicicînd să iubim trandafirii". De fapt, radioul bîzîia pe lîngă el ca o muscă. Bunicu-miu, deşi n-avea ureche muzicală şi cînta ca un urs, nu accepta poluarea fonică, era un soi de ecologist timpuriu. Îi adora pe Beethoven şi Bach şi, prin urmare, căuta mereu simfonii, sonate, fugi şi concerte. Detesta opera şi opereta, iar seara, cînd recunosc cu mîna pe suflet că se întuneca şi ieşeau stelele pe cer, mai încerca să afle ce se petrece prin lume, dibuind frecvenţe pe unde scurte. Tot pe acolo umbla şi străbunicu-miu, cu preferinţa lui clară pentru vocea americii, nu pentru europa liberă, bibisi ori doice vele. Radioul lui era portabil, aşa că-l lua în bucătărie şi la baie, mai ales că se întîmpla să fie una şi aceeaşi încăpere, datorită timpurilor pe care le trăiam. Pe scurt, aparatul semăna cu o geantă pătrăţoasă, neagră, cu mîner. Sincer să fiu, spre diferenţă de celelalte două, pe ăsta nu-l iubeam. Poate din cauza antenei ca o nuia, poate fiindcă nu respecta sfînta zi de duminică, cînd, dimineaţa, de la 8, se dădea teatru radiofonic pentru copii. Altfel, primul meu aparat de radio, al meu şi numai al meu (deşi n-am făcut acte notariale şi nu l-am intabulat) a fost o jucărioară mică, roşie, cu baterii, cu căşti şi cu un fir alb, care încăpea în buzunarul de la piept al uniformei. Ca pionier, mi-am permis să ascult fericit, de zeci şi zeci de ori, în timpul orelor, o emisiune minunată, fotbal minut cu minut. Ce bijuterie!

Radu Pavel GHEO Primul meu radio n-a fost al meu. Era în casă dinaintea mea şi am crescut sub ochiul lui verde. L-am omagiat într-o scenă prelungă din Noapte bună, copii!, unde l-am plasat într-o casă mai mare şi mai cuprinsă decît a părinţilor mei, dar el e: "Puştiul blond şi slăbuţ, mai mic cu un cap decît prietenul lui, se duse repede spre un aparat de radio imens, dintr-un lemn gălbui, cu un capac mare, sub care se ascundea un pick-up. Era un Electronica românesc cu lămpi, vechi de vreo douăzeci de ani. Avea difuzoarele plasate în partea de sus şi mascate cu o pînză groasă, gălbuie. Sub ele, în stînga şi în dreapta scalei, se vedeau două butoane mari cît cepele - unul pentru volum, celălalt pentru acord fin -, iar jos, pe marginea lată, şase clape mari, crem, din ebonită. "Grăsunul", cum îi ziceau puştii, era lung de aproape jumătate de metru şi cîntărea vreo cincisprezece kilograme. În plus, avea o putere de recepţie şi o precizie pe care nu le mai găseai la radiourile noi..." De aici lipseşte un element care în roman ar fi fost parazitar, dar la radioul real, cel din copilăria mea, m-a fascinat: pick-up-ul. Radioul din lemn, mare cît un obiect de mobilier, avea în partea de sus un capac lăcuit, care se ridica precum capacul unei lăzi. Acolo, parcă dintr-o ascunzătoare, apărea un pick-up cu platan azuriu (parcă) şi un braţ mic, de ebonită. Din păcate, cînd am crescut suficient ca să pot ridica singur capacul greu, pick-up-ul nu mai funcţiona. Doar platanul i se învîrtea năuc, iar eu îl priveam minute în şir, fără să pricep. Cred că m-am jucat şi cu braţul de ebonită, pe care s-ar putea să-l fi rupt. După o vreme nu s-a mai rotit nici platanul, iar mai tîrziu compartimentul cu pick-up a devenit sertarul cu acte al bunicului. Acolo, pe platan şi pe lîngă el, stăteau cupoanele de pensie, actele casei şi, uneori, banii pentru cheltuielile lunare. Radioul a funcţionat, mai bine sau mai rău, încă vreo trei decenii. Prindea fără greş Europa Liberă şi Vocea Americii. Prin anii 1990, cînd n-a mai fost nevoie de el, s-a defectat iremediabil - nu se mai găseau nu ştiu ce piese de schimb. Zace şi azi, mut şi greoi, în camera bunicului, de-acum pustie şi ea. Alt aparat de radio, care să fie atît de mult al meu, eu n-am avut. Nici pick-up. Azi ascult posturi de radio pe alese, de pe Internet, şi mişc butoane sau scale virtuale. E simplu, eficient, e bine. Dar ceva tot îmi lipseşte.

Radu JÖRGENSEN Apărea ca din senin în casă şi îşi lua cuminte poziţia favorită, direct pe podea, la capătul canapelei din sufragerie. Se lăsa camuflat, docil, cu un milieu croşetat de mama, o lasetă aruncată strategic peste el, ca din neglijenţă. Creînd impresia unei măsuţe, a unui suport pentru ceşcuţa de cafea, întoarsă la o adică cu gura în jos, menită să prezică (şi ea) schimbări neaşteptate de destin în felia noastră de Românie comunistă. În rol îşi intra abia seara tîrziu, după ce uşa de la intrare, cea de la balcon şi cea de la baie - asta, ultima, era cea mai periculoasă, se aude pe lîngă ţevi şi mai face şi ecou, ce e aşa greu de înţeles, apăsaţi ca lumea pe clanţă - fuseseră bine închise, după ce noi, copiii, fuseserăm trimişi în repetate rînduri la culcare şi avertizaţi să nu cumva să ne batem gura a doua zi la şcoală. Capacul din spate era cu grijă desfăcut, o sîrmă improviza repede o antenă, după care, în timp ce tata îl ridica în braţe, mama împingea dedesubt o carpetă persană groasă. Avea o claviatură destul de complicată şi două butoane rotunde, sidefii, prin rotirea cărora cei mari îl făceau să scoată tot felul de sunete stranii, de scîncete, gemete, fluierături. Uneori, rareori, uşa de la sufragerie rămînea noaptea crăpată şi, din dormitor, îl vedeam atunci pe tata cum îşi aprinde o ţigară acolo în întuneric, se aşază pe taburet, lîngă aparat, şi ascultă atent, concentrat, o voce de departe peste care ceva, cineva încerca ba să fluiere, ba să macine cafea, numai ca să-i facă tatei în ciudă. Fapt e că el, chiar şi aşa, înţelegea ceva din discursul acela şi mişca din cap gînditor, aprinzînd o nouă ţigară, direct de la cea veche, foc din foc, adîncind senzaţia de clandestinitate. N-am ascultat niciodată la el muzică clasică sau piese de divertisment. Nu. Prin mătasea aurie de deasupra scalei presărată cu nume de locuri exotice ca Londra-Moscova-Berlin îşi difuza doar prezicerile, provocînd teamă şi dînd speranţă, în egală măsură. Nu l-am mai văzut de peste douăzeci de ani, în ce colţ prăfuit de debara s-o ascunde, şi, recunosc, îmi lipseşte uneori senzaţia de adevăr recucerit, provocată de frînturile lui de frază măcinate de bruiaj, cu ...armatele sovietice masate la graniţa Cehoslovaciei... a opta zi de grevă la Gdansk... şi ...la Timişoara se întîmplă ceva... Uneori. Ceea ce-mi lipseşte însă mereu e umbra pe care, prin fumul alburiu de ţigară, acolo departe, o vedeam aplecată minute în şir, nemişcată, peste lămpile incandescente ale cutiei magice. Erau, de altfel, singurele momente cînd tata fuma în casă. Nu, serios!

Radu ŢUCULESCU Acasă, la Reghin, am avut un aparat de radio primit în dar de la bunicul din partea tatălui. Un aparat de radio nemţesc, cu "clape", cu o carcasă mare, din lemn maroniu. Cu acest aparat am crescut, el mi-a însoţit copilăria. De la naştere pînă cînd am ajuns în clasa a IX-a şi am părăsit Reghinul stabilindu-mă la Cluj. N-am avut televizor, doar cînd am ajuns prin clasa a VI-a, tata a cumpărat un pick-up şi o duzină de plăci cu muzică simfonică. Mulţi ani am fost convins că în interiorul aparatului de radio vieţuiesc nişte omuleţi care vorbesc şi cîntă şi se distrează de minune. Ascultam muzică şi teatru radiofonic de care eram de-a dreptul fascinat. Îmi stîrnea imaginaţia enorm. "Vedeam" toate locurile unde se petrecea acţiunea. Ascultam cu intensitate implicîndu-mă, treptat, pînă ce mă simţeam intrat şi eu în cutia magică alături de personaje. Deveneam erou! Ori mă confundam perfect cu unul dintre eroi. Adesea, ţin minte cu precizie, miercurea chiuleam de la ultima oră (într-o complicitate tacită cu mama) şi fugeam acasă să urmăresc reluarea piesei. Erau multe programe de muzică clasică pe care aveam voie să le ascult pînă la ora zece seara cînd, obligatoriu, trebuia să stingem lumina (eu şi sora mea) şi să ne culcăm. Nu existau căşti pe vremea aceea. Sau poate existau, dar noi nu aflaserăm despre ele. Din cînd în cînd, tata îmi întrerupea audiţia şi mă scotea din cameră ca să asculte ştirile. Nu pricepeam de ce nu puteam rămîne cu el, pe mine buletinele de ştiri chiar nu mă interesau deloc, nici nu m-aş fi putut concentra asupra textelor rostite de crainici. Abia mai tîrziu (cînd plecasem de acasă) am priceput că tata asculta Europa Liberă. Aparatul de radio făcea parte din viaţa noastră, era legătura noastră cu lumea de dincolo de marginile oraşului. Şi a ţării. El mi-a excitat imaginaţia de copil dînd naştere primei mele "creaţii" poetice: "Stalin cu sapa-nainte / Trece, vesel, printre morminte..." Care, mulţi ani mai tîrziu, a fost punctul de pornire al unui roman. Aparatul de radio există şi acum şi, culmea, funcţionează!

Horia URSU La început a fost difuzorul: o cutie mică, banală, dar vorbitoare. Şi totuşi, mari evenimente politice au fost transmise la acest modest aparat. Revoluţia din Ungaria, funeraliile lui Grigore Preoteasa şi ale lui Petru Groza. Radioul şi-a făcut loc în casa noastră la începutul anilor '60. Era un aparat Opera, arătos ca o mobilă nouă, menită parcă să înnobileze interiorul modest al casei noastre. Furniruit, cu un misterios "ochi magic", cu mai multe lungimi de undă, cea mai atrăgătoare fiind US, fără a uita posibilitatea branşării unui pick-up, dacă posedai aşa ceva. Dincolo de design, ceea ce mă atrăgea la acest aparat erau scala şi iluzia că aş fi putut intra în contact cu Lumea, cu mulţimea de oraşe şi limbi necunoscute, dar audibile. Noaptea, mai ales, inscripţiile aurii de pe sticlă păreau a prinde viaţă. Şi acolo trăiau oameni... În spatele acestui radio nou, eu continuam să văd însă aparatele vechi retrase parcă acum resemnate în umbra melancolică a caselor vechi unde se aşteptase în zadar, ani în şir, iminenta venire a americanilor. În scurt timp, m-am îndepărtat de radio, căruia îi preferam cărţile şi cîte o transmisie la televizor, la rude sau prieteni, atras cu precădere de meciurile de fotbal Anglia - Restul lumii, de neuitat, şi de serialele englezeşti de la sfîrşit de săptămînă. Radioul nostru Opera şi-a recîştigat, oarecum, ceva din prestigiul iniţial, după 1966, cînd, student în anul al treilea al Filologiei clujene, am început să-mi fac o mică colecţie de discuri. În acea perioadă micul comerţ cu hiturile din Top Ten era în floare printre studenţi. Eu mă mîndream cu, printre altele, două LP-uri: Jimi Hendrix Experience şi Beatles cu Abbey Road, ascultate pe un pick-up Ziphona. Radioul nostru părea a fi intrat în conservare atunci cînd a anunţat, pe neaşteptate, deşi previzibilă, invazia Cehoslovaciei de către ruşi şi aliaţi, în dimineaţa zilei de 21 august 1968. Mai exact, cred, în zorii zilei. Pentru vreo două zile, Radio Bucureşti a fost un post liber. Transmitea reportaje de pe străzile Pragăi şi vorbea de ocupaţie şi invazie. Mitul tancurilor sovietice eliberatoare se prăbuşea sub greu- tatea cuvintelor din comentariile ziariştilor români. Minunea a durat vreo două zile, după care s-a lăsat o tăcere de plumb, spartă doar de vocile celor de la Europa Liberă, cu greu şi precauţie "prinse", căci mereu bruiate. Criteriul de performanţă al unui aparat de radio devenise acesta: raportul emisie-recepţie al neuitatului post de la München. Aparatul care a răspuns aşteptărilor a fost un Vef, culmea, rusesc, cu tranzistori. Emisiunile Metronom, Actualitatea românească, Teze şi Antiteze la Paris, precum şi slujbele duminicale răsunau mereu în casa noastră de la Ocna-Mureş, în timp ce mama privea îngîndurată cireşul uriaş din faţa uşii larg deschise a bucătăriei. Printre crengi se vedea totuşi cîte un petec de cer albastru. Era şi ăsta un semn că, într-un fel, eram în rînd cu lumea. Radioul Opera a rămas la locul lui în casă, dar rar îl mai ascultam. Era martorul mut al unei istorii smintite din care nu credeam că vom ieşi vreodată.

Daniel VIGHI Profesorul diriginte ne-a adunat din pauză, eram în clasa a XI-a, secţia umană din liceul de cultură generală din cartierul Fabric, oraşul Timişoara, vestul României, în anul 1971, înaintea vacanţei de vară. Domnul profesor diriginte Secoşan avea, neştiut, un nume conspirativ care-i fusese dat de grăsălanul coleg căruia toţi îi spuneau, nu se ştie de ce, Mandragora: el l-a poreclit pe domnul profesor diriginte cu o vorbă ungurească. I-a spus Kecske, care înseamnă capră. Ne-a privit Kecske pe toţi şi ne-a spus că avem o întîlnire în sala festivă la ora treişpe şi zece. La ora cuvenită, într-o sală arhiplină şi foarte gălăgioasă, a apărut directorul, cu cîţiva profesori şi cei de prin utece împreună cu un domn în costum care s-a prezentat: "Sînt ofiţer de securitate Icsulescu" - nu-i mai reţin numele, careva din spate a tuşit la mişto, nu neapărat din cine ştie ce porniri politice, de altfel nici nu ne interesa aşa ceva. Ăla a început să ne spună tot felul de chestii despre faptul că nu e bine să ascultăm postul de radio Europa Liberă, deoarece la emisiunea Metronom altele erau interesele: eram atraşi cu muzică şi, pe urmă, deveneam adepţii lumii capitaliste! N-am băgat deloc în seamă ce ne spunea locotenentul acela cu mutra lui de ceferist de la depozitele din triajul CFR de la Gara Mică, de la noi din Fabric. Ascultam cu toţii la o bătrînă sculă Tesla: Radio Luxemburg, apoi Radio Belgrad, Novi Sad, tot ce se poate. Aveam muzică bună, eram o gaşcă adevărată, ascultam la scula Tesla pe Deep Purple şi-l iubeam pe Jimi. Se-nţelege care dintre ei, acela cu "Hear My Train A Comin'", pe care a cîntat-o în noroaiele de la Woodstock de ne-a lăsat pe toţi mască.

anchetă realizată de Marius CHIVU

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

Forbes FOTO Shutterstock
Schimbări în topul 400 Forbes. Mark Zuckerberg nu se mai află printre primii 10 miliardari americani
Averea celor mai bogați 400 de americani s-a diminuat în 2022 pe fondul creșterii inflației și al scăderii piețelor, relatează Forbes.
Arme nucleare Rusia FOTO Shutterstock
Armele nucleare, între amenințare și propagandă: cât de vechi sunt focoasele rușilor
Oleksandr Kovalenko, membru al grupului analitic „Rezistența informațională”, a afirmat că șantajul nuclear al Moscovei nu are la bază o posibilitate reală de a utiliza focoasele nucleare.
regiunile ucrainene unde rusii fac referendumuri foto france24
România nu recunoaște aşa-zisele „referendumuri" din Ucraina. Reacția MAE
Ministerul Afacerilor Externe (MAE) a comunicat că România reiterează condamnarea, în termenii cei mai fermi, a așa-ziselor „referendumuri” desfășurate în perioada 23-27 septembrie 2022 în regiunile ocupate ilegal de trupele ruse în Ucraina

HIstoria.ro

image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.