When Borges meets Pessoa
● Alex. Leo Şerban, Litera din scrisoarea misterioasă (o novella), traducere din limba engleză, cuvînt înainte şi note de Antoaneta Ralian, cu „O încercare de portret“ de Horia-Roman Patapievici, Polirom, 2011.
Scrisă direct în engleză şi apărută, iată, mai întîi în traducere şi postum, novella lui Alex. Leo Şerban este, poate, cea mai livrescă, mai amuzantă şi, în ciuda hermeneuticii serioase din prefaţa lui Horia-Roman Patapievici, cea mai gratuită (prin lipsa oricărei metafizici) scriere literară a unui autor român contemporan. Litera din scrisoarea misterioasă este un fals policier livresc-fantastic, o sofisticată farsă care evoluează înspre parodic, placînd convenţii peste convenţii, făcînd uz şi exces de tot arsenalul literar la îndemînă, de o gamă foarte largă de referinţe, teme, motive şi procedee, totul în numele prejudecăţii sensului care trebuie căutat, precum un labirint cu uşi secrete, pereţi mobili şi oglinzi înşelătoare în mijlocul căruia nu se află nimic, sensul/scopul fiind fascinaţia şi amuzamentul jocului în sine al acumulării de piste şi al ingeniozităţii falselor repere, al căutării, mirării şi rătăcirii benevole.
Novella lui Alex. Leo Şerban are la origine, ca să zic aşa, un big-bang livresc: coliziunea dintre nucleele fanteziste ale lui Borges şi Pessoa, cele două personaje, adică un ficţionar orb şi un poet cu identitate multiplă, întîlnindu-se graţie unei duble atracţii, parte metempsihotică, parte schizoidă. Fiind vorba de o reuniune în imaginaţiile convergente ale celor doi autori (Borges îşi imaginează heteronimii lui Pessoa, în timp ce, de partea cealaltă a Atlanticului, unul dintre heteronimii lui Pessoa îl teleportează pe Borges cu ajutorul unui ţigaret star-trekist), îi întîlnim mai întîi la o terasă din Lisabona, apoi pe străzile din Buenos Aires, cele două personaje („însoţite“ şi de trei dintre heteronimii lui Pessoa: Reis, Caeiro şi Campos) hoinărind back & forth printr-un fel de univers paralel în care se reflectă orice, numai realitatea nu, şi care funcţionează oricum, numai logic nu. Celălalt fir narativ, cel cu care de altfel se şi deschide cartea, îl are drept protagonist pe un anume Franz Osberg, negustor de artă căutat de Interpol (sub alte patru nume) şi refugiat într-o casă din Buenos Aires sub parchetul căreia găseşte o misterioasă scrisoare care pare a fi „o ghicitoare, un cod sau cheia de la o comoară“. Ultimii care „descind“ în Buenos Aires, ascunşi în statueta unui Buddha de ceară dintr-un anticariat, sînt cei trei agenţi ai Interpolului, pandantul caricatural al heteronimilor poetului. Prin hazardul controlat al împrejurărilor şi al drumurilor care se bifurcă, toate cele nouă personaje (şi cu Rosa, servitoarea-agent secret, zece) ajung să se întîlnească în casa lui Franz într-o stare de uimire şi confuzie totală. Moment în care Borges rosteşte ceea ce pare a fi, de fapt, intriga acestei farse: „Aşa cum văd eu lucrurile, cursul ridicol pe care l-au luat evenimentele este rodul unei minţi excentrice care se amuză să ne facă fel de fel de şotii tuturor celor aici de faţă.... Cui aparţine această minte diabolică şi perversă care ne-a adunat pe toţi aici? E absolut logic că din momentul în care vom descoperi cui aparţine această minte, vom putea răspunde şi întrebării pe care am pus-o înainte, şi anume: de ce-aţi venit aici? Şi aş adăuga: de ce-am venit cu toţii aici?“. De altfel, o întrebare ridicată, dar nerostită, şi de Pessoa (în capul căruia cei trei heteronimi ai săi fac cu schimbul): „Cine era capul acestui picarest qui pro quo? Cine scria toate acestea? – fiindcă era un lucru evident că nu era ceva «gata scris». Cineva (un pămîntean din carne şi din oase) îşi bătea joc şi de Interpol, şi de Istoria Literaturii...“
Răspunsul cu privire la identitatea autorului şi la eventualul sens al acestei comedii a coincidenţelor pare că se află în descifrarea literei „O“ din scrisoarea misterioasă găsită de Franz sub parchet. Abia acesta este momentul în care lucrurile se complică cu adevărat şi iau o turnură complet aiuritoare. Se declanşează călătorii în timp, ieşiri din trup, halucinaţii, jocuri mentale, mise en abîme-uri, apar palimpseste, se discută etimologii, anagrame, fonetisme, letrisme, se caută simetrii, se speculează numerologic, se fac combinaţii matematice, totul alternînd vertiginos într-un joc infinit de explicare a inexplicabilului şi de încercare de desfacere a acestui aparent enigmatic ghem livresc. Însă în toate aceste aiuritoare întîmplări şi simboluri, cu adevărat nimic nu e de „citit“, căci totul e citat, reprodus, explicat şi suprapus pînă la anulare reciprocă, paradox, absurd sau obscuritate. Falsuri, dubluri şi cópii populează această naraţiune „contaminată cu coincidenţe“, plină de înscenări şi întrupări, de multiplicări şi dedublări, de halucinaţii şi vise, de simboluri şi enigme, o naraţiune ca o „supă ermetică“, unde simulacrele evoluează conform unor scenarii ambigue ale căror explicaţii iau în calcul orice/toate posibilităţile combinatorii. Or, această suprasaturaţie de referinţe şi motive, indeterminarea şi incongruenţa lor, felul explicit în care apar şi se acumulează în povestire denotă exact lipsa oricărui nivel conotativ. Nu-i poţi invoca şi aduce în acelaşi text şi pe Eliade, şi pe Gide, şi pe Borges, şi pe Pessoa, şi pe Escher, şi pe Poe, şi pe Stevenson, şi pe Lewis Carroll, şi pe Crowley (adică un orientalist fantezist, un teoretician al actului gratuit, un ficţionar livresc, un poet cu multiple identităţi, un grafician paradoxist, un autor horror, unul de mystery, unul de infra-universuri şi un magician-astrolog-ocultist-şahist) şi să mai ai pretenţia vreunui sens inteligibil. Un asemenea text nu trebuie citit ca un cifru, ci trebuie urmărit ca un banchet al ciudaţilor literaturii, ca un freak show livresc pus în scenă de „o minte excentrică care se amuză“ folosind toate ingredientele disponibile. De altfel, naratorul novellei spune, la un moment dat: „Povestea are prea multe părţi aiuristice, prea multe incoerenţe şi, ca s-o spunem pe şleau, e prea simplistă ca să fie credibilă“. Şi, ca şi cum jocul aparenţelor, dublurilor şi simulacrelor nu era deja destul de aiuritor, în epilogul novellei, naratorul îşi „deconspiră“ identitatea sub numele lui Alexander Search (adică un al patrulea heteronim al lui Pessoa), mărturisind însă că povestea i-a fost dictată de Aleister Crowley (ocultistul pe care Pessoa l-a ajutat în realitate să-şi însceneze sinuciderea/dispariţia). Acceptînd beneficiile aduse de acest joc al împrumutului şi deconspirării identităţilor, unii ar putea crede că Alexander Search este un alter ego al lui Alex. Leo Şerban însuşi (al cărui nume, apropo, conţine litera „O“ exact la mijloc), dar ar fi facil. Opinia mea e că Alex. Leo Şerban este Rosa, misterioasa servitoare-agent secret (Cherchez la femme!), şi nu doar datorită unor mici detalii biografice, ci pentru că ea joacă rolul dublu, fiind mereu în spatele (şi la propriu, şi la figurat) tuturor personajelor.
Litera din scrisoarea misterioasă (în original The Parlayed Letter, adică „litera/scrisoarea valorificată“) este o fantezie livrescă plină de (auto)ironie, o farsă ludică despre ficţiune şi simulacre, despre identităţi multiple şi dispariţie, o parodie a scenariilor şi suspiciunilor, o comedie a literaturii în care Borges şi Pessoa devin victimele propriilor concepte şi sisteme de referinţă literare. Scrisă inteligent, elegant, cu nenumărate subtilităţi stilistice şi de limbaj, cu vervă şi umor, novella lui Alex. Leo Şerban este impecabil tradusă de Antoaneta Ralian, a cărei muncă pe acest text foarte dificil (pot confirma, căci cunosc originalul) denotă nu doar profesionalismul proverbial, dar se simte, şi nu doar din „Cuvîntul înainte“, că la mijloc a fost şi un act de dragoste. Păcat că la noi editurile nu obişnuiesc să treacă pe copertă (mai des, mai ales) şi numele traducătorilor. În acest rol, Antoaneta Ralian ar fi fost heteronimul perfect al lui Alex. Leo Şerban.
