Cum e la debut?

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)

An de an, Dilemateca pune această întrebare fiecărei serii de scriitori debutanţi, încercînd să pătrundă adevărul afirmaţiei lui Charles Baudelaire, din urmă cu mai bine de un secol, conform căreia "în ziua cînd îşi corectează primul şpalt, scriitorul tînăr este la fel de mîndru ca elevul care tocmai a luat un sifilis."

Crista BILCIU Pentru mine, scrisul a fost întotdeauna atît de natural, încît eram sigură nu numai că oricine poate scrie, dar că majoritatea o şi face. La 10 ani am avut gata primul manuscris al unui volum de versuri şi nu îmi pare rău că nu l-am publicat. În anul I de facultate am adunat din nou de un volum de dragoste, dar pe acesta îl consider acum numai bun să aţîţe un foc de tabără. Mai am, în lada mea de zestre, mai multe romane începute şi abandonate, mai ales în anii de liceu... Poema desnuda am scris-o vreme de zece ani şi pe urmă am lăsat-o să zacă în ladă încă cinci. Cineva mi-a spus că e mai bine aşa, pentru că, în urmă cu cinci ani, volumul nu ar fi avut impactul de acum. Şi eu mă bucur că am aşteptat: la 20 şi ceva de ani, încă mai visam să schimb lumea cu o singură carte. Între timp, ca regizor de teatru, am trecut deja prin dezamăgirea primului spectacol de succes, spectacol care nu a schimbat absolut nimic. Sala a fost plină, aplauzele au curs, apoi luminile s-au stins şi nu a urmat decît depresie. Aşa că, acum, trecută de 30 de ani, ştiu că acest debut literar al meu e doar atît: prima carte dintre multele care vor urma. Nici nu mă mai gîndesc la ea, lucrez la volumul doi cu mult timp dinaintea publicării primului. (Poema desnuda, poezie, Editura Cartea Românească, 2011, Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Prima)

Bianca BURŢA-CERNAT Fotografie de grup cu scriitoare uitate a ieşit din tipografie în urmă cu patru luni. Încerc să mă acomodez cu ideea că am încheiat, după îndelungi pertractări, această carte. Încerc să mă obişnuiesc şi cu ,,rolul" de a vorbi - atunci cînd mi se cere - despre ea; nu e uşor, pentru că un critic scrie/vorbeşte de obicei despre cărţile altora. Mă simt oarecum stingherită atunci cînd spun: ,,cartea mea"... Mai ales că, îmi place să cred, acum nu-mi mai aparţine doar mie. În anii în care am scris-o mi-am dorit foarte mult să fie citită. Mai precis, să poată fi citită - chiar dacă la originea ei stă o teză de doctorat. Teza unei conservatoare printre feministe/feminişti şi a unei feministe printre conservatori. (Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică, critică literară, Editura Cartea Românească, 2011, Premiul Tînărul Critic Literar)

Val CHIMIC Acesta este doar începutul. (Umilirea animalelor, poezie, Casa de pariuri literare, 2010)

Adina DINIŢOIU Cum e la debut? Păi, cred că e un sentiment pe care-l cunoaşte toată lumea în situaţia asta: acela de a vedea cum textul tău - scris acasă, în solitudine - devine public, nu-ţi mai aparţine, începe să aibă o soartă a lui. Şi e normal, la început, fiind vorba şi de o primă carte, să asişti cu emoţie la cum e primit, ce se întîmplă cu el, să pui în balanţă intenţiile tale de autor cu reacţiile cititorilor şi criticilor, să te bucuri sau să te întristezi. Deci, într-un cuvînt, la debut e destul de stresant. Dar este şi eliberator: odată publicată cartea, te-ai eliberat de ea, i-ai dat drumul în lume, te simţi mai uşor şi poţi să te gîndeşti la altceva, la o nouă carte. (Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii, critică literară, Editura Tracus Arte, 2011)

Andrei DÓSA
a. cronici ****
b. premii ****
c. lecturi/deplasări *****
d. burse de creaţie *
e. conflicte/certuri **
f. bani/fursecuri **
g. interviuri ***
h. talk-show-uri televizate
i. cărţi la schimb ****
j. fani/fane ***
k. like-uri ***
l. relaţii cu familia **
(Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit, poezie, Editura Tracus Arte, 2011, Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Prima)

Gabriela GHEORGHIŞOR Limuzină, covor roşu, confetti, şampanie... Glumesc, of course. Într-un fel, cred că am ratat momentul euforic al debutului editorial. În primul rînd, fiindcă volumul meu a apărut într-un context trist, imediat după moartea prozatorului. În al doilea rînd, pentru că emoţia legată de această carte mi-am consumat-o la sfîrşitul stagiului doctoral, în 2009 (cînd am publicat-o, cu întîrziere, dar fără modificări, deja mă "despărţisem" de ea). Sigur, am fost bucuroasă cînd am primit reacţii pozitive de la cititori (puţini, fireşte, MHS însuşi fiind un autor pentru "rafinaţi"), de receptarea critică nu pot să mă plîng (n-a fost debordantă, însă suficientă şi de primă mînă). În rest, cultura e o problemă de cursă lungă. Deşi, mai des decît gîndul constructiv, mă vizitează vise de Oblomov, pentru că - vorba lui Eugen Ionescu - oricum "murim toţi". (Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, critică literară, Editura Muzeul Literaturii Române, 2011)

Alex GOLDIŞ Dincolo că e neverosimil (nu credeam că o să-mi văd vreodată numele scris pe o carte şi mi-e greu încă să mă consider "autor" în toată regula), debutul e o experienţă atît de personală, încît devine aproape indecent să vorbeşti public despre ea. O să mărturisesc, aşadar, mica parte care se poate spune în acest moment: pentru mine, debutul a însemnat readunarea multor fire pierdute pe parcurs. Uitîndu-mă la oamenii prezenţi la cele două lansări de pînă acum (în Cluj şi Bucureşti), de la prieteni, profesori, foşti colegi de şcoală "dispăruţi" de ani buni, amici de scris dar şi camarazi de party-uri, plus persoane cu care am avut, nu de puţine ori, diferenţe de opinie, am realizat subit că multe fragmente şi etape din evoluţia mea se suprapun pentru prima oară datorită acestei cărţi. Cu alte cuvinte, că puzzle-ul se reîntregeşte şi că încep să văd "the big picture". Pot numi oare asta maturizare pur şi simplu? (Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, critică literară, Editura Cartea Românească, 2011)

Matei HUTOPILA A meritat; lucrurile-s mai evidente pe hîrtie; văd mai bine ce şi cum cu ceea ce scriu. Cam văd încotro mă duc cu volumul viitor, şi căutarea continuă. Ce vine din afară odată cu lansarea contează foarte puţin pentru autor şi pentru ce e între coperţi; poezia nu are nevoie de spectatori (şi oricum majoritatea-s degeaba); lupta ta e în tine. (Copci, Casa de Editură Max Blecher, 2011)

Medeea IANCU Debutul în literatură e ca şi cel în teatru, ai trac, îţi tremură picioarele, rememorezi într-o secundă tot ce ai trăit pînă atunci, îţi aprinzi o ţigară, uiţi că ai aprins-o şi aprinzi alta, e un soi de amnezie, de bucurie, de slăbiciune, e ca şi cum ai fi îndrăgostit şi devii uituc, şi atunci, mai mult ca oricînd ai nevoie de aer, de o inimă sănătoasă şi de controlul asupra celor 200 de picioare imaginare pe care le tragi după tine. Debutul e o clapă fragilă pe care trebuie să o apeşi la momentul potrivit, însoţită mereu de mişcarea coordonată a propriului corp. Pentru că atunci este singurul moment în care eşti tu şi cartea ta, ca mama şi copilul, înainte de a intra în sala grădiniţei. Apoi, eşti singur şi cartea pleacă, la fel ca şi mama, pe un alt drum, sub alte priviri. Debutul cred că e momentul în care te regăseşti cu adevărat singur, atunci eşti Iov care este ascultat sau alungat. Cartea pe care o oferi e un psalm pe care s-ar putea să nu îl audă nimeni. Debutul este un caiet dictando pe care ţi-ai scris numele, în care scrii depăşind liniile, în care scrii neglijînd cacofoniile, pe el îţi tremură mîna, îi îndoi colţurile, îl pătezi cu cerneală. El este corectat cu roşu, este însemnat cu VĂZUT, el este acel caiet cu ale cărui litere îmblînzeşti, înăuntrul lui este un timp fără inimă, înăuntrul lui sînt cuvintele care nu intră în nici un tipar, sînt cuvintele strîmbe şi înguste, cuvintele fără riduri. Depinde de fiecare cît a văzut şi ce a văzut în acest caiet dictando. (Divina tragedie, poezie, Editura Brumar, 2011, Premiul Tînărul Poet al anului)

Florin IRIMIA Debutul trebuie savurat. În fond, ai scris o carte la care ai muncit, numai tu ştii cît ai învîrtit la frazele alea pînă ţi-au ieşit (dacă ţi-au ieşit), şi cum i-ai chinuit pe cei din jur cu nazurile şi năravurile tale de creator damnat, permanent în luptă cu demonul inspiraţiei, în timp ce afară soarele şi păsărelele închinau ode primăverii iar viaţa se cerea trăită. Debutul e revanşa pentru toate zilele şi nopţile petrecute în solitudine, numai tu şi foaia de hîrtie (sau ecranul monitorului), în timp ce dincolo de cămăruţa ta meschină, lumea îşi vedea de treabă, absolut indiferentă la angoasele tale. Debutul e clipa ta de glorie. Nimeni nu ştie cum scrii, lumea n-are pretenţii să dai o capodoperă de la primul roman (deşi s-au văzut cazuri), nu ţi-ai creat încă inamici care să te desfiinţeze prin ziare şi reviste, invidia colegilor de breaslă e inexistentă, ai numai prieteni care se bucură pentru tine, laolaltă cu tine. Debutul e frumos. Sau aşa ar trebui să fie. Dar după orice beţie vine mahmureala. Te uiţi peste ce-ai scris şi vezi că poate acolo ar fi mers mai bine alt cuvînt, că dincolo e-o greşeală de tipar, te uiţi prin librării şi vezi toţi autorii ăia aşezaţi ordonat pe rafturi, unii mai la vedere, alţii mai la dos, iar cartea ta nu e nicăieri. Te uiţi prin ziare şi reviste şi vezi că nimeni nu suflă o vorbă despre ce-ai scris tu, eşti la fel de insignifiant cum ai fost şi pînă acum. Ei, şi acum, dacă eşti cu adevărat scriitor, te duci acasă şi te-apuci de scris la cartea a doua. Iar dacă nu eşti, te duci şi te-mbeţi. După care începi să te plîngi cum oamenii, în zilele noastre, nu mai dau doi bani pe literatură. (Defekt, roman, Editura Brumar, 2011)

Vlad MIXICH Fiind jurnalist, debutez de cîteva ori pe an: cu o idee nouă, cu portretul unui alt personaj sau cu o abordare neobişnuită a unui eveniment banal. Şi de fiece dată am emoţii. M-am făcut înţeles? Am fost corect? Am reuşit să transmit senzaţii şi imagini suficient de puternic încît cititorii să închidă ochii şi să fie acolo unde am fost şi eu? De ani de zile am astfel de emoţii, şi nu, nu sînt ca un soldat bătrîn devenit imun la zgomotul bombelor. Îmi pasă. Cu Fanaticii a fost altfel şi în acelaşi timp la fel. După ce a terminat de citit povestirile "fanaticilor", Cristina Bazavan mi-a scris aşa: "Cînd citeşti într-o carte texte pe care le ştii dintr-o revistă, ritmul e altul, responsabilitatea ta de cititor şi implicarea sînt mai profunde. Pentru că mintea ta e setată de-a lungul a zeci de ani că în cărţi găseşti lucrurile adevărate." Şi adevărul are întotdeauna emoţii cînd iese în lume. (Fanaticii. Portretele a zece oameni cu vocaţie, publicistică, Editura Humanitas, 2011, Premiul "Milan Kundera")

salut / sînt George NECHITA, aflat în lista de persoane alese să spună ceva interesant cititorilor Dilematecii... / flatant... / vă mulţumesc pentru invitaţia de a-mi povesti experienţa debutului / chestia este că am Premiul "debutat", şi atît / după cam multe sentimentalisme, pe care le-am deb(u)itat în text, nu cred că pot să mă mai exhib, legat şi de asta / sau poate sînt prea bătrîn ca să mă fi excitat fenomenul, nu ştiu... / în particular, fără să sugerez ceva, mă gîndeam să vă spun că editurile astea mici sînt foarte mişto / sînt destui "entuziaşti culturali" pe acolo, pe care să-i întrebi cum şi ce... / ei ar avea păreri mult mai interesante despre cum îi "debutează", pe unii sau pe alţii / noi, cei care am dat textele spre publicare sîntem caii de curse / . / caii nu au păreri / primesc zahăr. / respect pace amor. (Părţi juvenile, întinse, poezie, Editura Pandora M, 2011)

Vlad Ioan TĂUŞANCE Am amînat debutul cît am putut, aşa cum am amînat plecarea în armată. L-am simţit ca pe o intrare în sistem, ceva mai suportabilă acum, la 32 de ani, dar la fel de inconfortabilă. Ca pe un examen medical la 0 grade, în pielea goală, într-o sală plină. Marele meu avantaj, în egală măsură şi inconvenient, este că nu cunosc cu adevărat pe nimeni din lumea literară oficială. Amicii scriitori pot să-i număr pe degete şi oricum nu prea vorbim serios despre literatură. Nu ştiu nimic despre critici, grupuri, interese, premii, încurc tîrgurile între ele şi asta se simte. Unde mă aşteptam la reacţii entuziaste am găsit tăcere şi invers. M-a surprins nominalizarea la Premiul "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, în egală măsură ca o lansare la Arad unde am avut patru oameni în public. Sînt obişnuit cu underground-ul unde, timp de opt ani, aveam la fiecare lectură în bar cel puţin 20 de oameni curioşi. Mă bucur că am făcut acest pas alături de Cristina Nemerovschi şi Alex Voicescu de la Editura Herg Benet. Chiar dacă nu am scos cel mai bun volum de debut de anul ăsta, sînt convins că am cea mai tare copertă şi cei mai cool editori. Probabil că de asta a ajuns să fie citit de către chelneriţe în pană de clienţi şi de elevi la party-uri de reggae. Ca să nu mai zic că familia mă priveşte cu alţi ochi, la fel ca de fiecare dată cînd apar din întîmplare la televizor. În rest, simt volumul ăsta ca pe primul tatuaj, mă mănîncă pielea să-mi mai bat unul. (Legende urbane, poezie, Editura Herg Benet, 2011)

anchetă realizată de Marius CHIVU