Ce vă lipseşte din România / în Republica Moldova?

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 72, mai 2012)

"Ce înseamnă să fii scriitor basarabean? Înseamnă să vină la Universitate un poet extraordinar, pre nume Emil Brumaru, şi să te întrebe dacă l-ai citit pe Marin Preda. Înseamnă să ai puterea să parcurgi exemplar distanţe necesare pentru integrarea valorică în literatura din Ţară, să-ţi depăşeşti zilnic statutul de personaj de la periferie şi să te considere Nicolae Manolescu inexistent sau defazat şi, dintr-o supărare mare, să vrei să ajungi scriitor într-un sat global. Mă consider însă nu scriitor basarabean, ci scriitor român din Basarabia, şi nu ştiu alţii cum se autodefinesc, dar pentru mine chestiunea asta nu e o dilemă veche." (Anatol Moraru în Dilema veche nr. 421/2012)

Liliana ARMAŞU Viaţa mea aici, mai mult de colecţionar de iluzii decît de scriitor, e o sumă mare de lipsuri, dar cel mai acut simt nevoia călătoriilor. Şi cum nu am posibilitate să merg nici pînă la Bucureşti, la tîrgurile de carte, de exemplu, pentru a vedea ce se mai întîmplă în mediul cultural românesc, unicul lucru ce-mi rămîne de făcut e să-mi alimentez inspiraţia din aerul stătut al Republicii Moldova şi din aceleaşi amăgitoare vise. Noroc cu Asociaţia Culturală Astra din Iaşi, care mă invită din cînd în cînd la manifestările ei, că altfel aş sta ca un pustnic la marginea lumii. Citesc cu jind în revistele literare bucureştene notele de călătorie ale scriitorilor români care participă la tot felul de evenimente literare prin oraşele europene şi astfel îmi creez impresia că am trecut şi eu pe acolo. M-am şi obişnuit cu această stare de lucruri, însă mereu am senzaţia că trăiesc o viaţă de împrumut.

Vladimir BEŞLEAGĂ În ceea ce mă priveşte, nu am nici măcar o singură carte editată în România. Dar nici una! V-am spus-o franc, de la inimă, şi în aceeaşi clipă mi-am zis: ei bine, dar nici Marius Chivu nu are o carte apărută la Chişinău. Şi atunci de ce m-aş olicăi? Cum fiecare, astăzi, se descurcă precum poate, să trecem de la cele personale la cele comune. Anumiţi autori de la noi, deţinători de funcţii, şi-au privatizat relaţiile cu foruri din România, şi-au apropriat fostele organe ale USM, revistele Literatura şi Arta şi Viaţa Basarabiei, aşa că, în prezent, noi, scriitorii de aici nu avem unde să publicăm nici măcar felicitări de jubilee, nemaivorbind de necroloage.

Aureliu BUSUIOC La începuturi, prin anii '90, cu asemenea întrebări ar fi trebuit să fie reluate relaţiile cu Ţara, şi nu cu poduri de flori sau alt material perisabil. România nu şi-a recăpătat Basarabia, şi nici Basarabia orfană n-a revenit la fruntariile dintotdeauna. Scriitorii au rămas în hotarele desemnate de Stalin, plus (mai tîrziu, minus) Transnistria. Era firesc ca după 40 de ani de ocupaţie rusească, unii dintre ei să fi rămas bolnavi de "nostalgită", a1ţii să gîndească în "kiriliţă". Unde mai pui că valul de entuziasm venit odată cu independenţa s-a dovedit a fi prea uşor penetrabil, am ajuns imediat să ne alegem conducătorii din "foşti", opt ani revenind la fostul regim comunist. Treptat-treptat, ignorată de guvern, USM şi-a triplat numărul de membri în detrimentul calităţii, revista Literatura şi Arta, unica publicaţie aparţinînd USM, devenind proprietatea privată a unei singure familii de scriitori. Pînă la admiterea României în UE, se putea circula simplu între vecini, fapt de care au profitat, cu mici excepţii, nu cei mai reprezentativi scriitori din RM, unii dintre ei contribuind din plin la tranformarea postmoderismului într-o literatură de scandal, alţii, mai puţini, (auto)considerîndu-se un fel de consilieri pe lîngă organele de care ar fi depins mai buna cunoaştere a situaţiei de la noi. Lucru de mirare, altfel de ce sînt cvasinecunoscuţi în Ţară un Vasilache, un Beşleagă?! Pe lîngă multe alte probleme moştenite, n-am pomenit-o pe cea crucială pentru literatură: bilingvismul. Ca să înţelegi ce spune azi un vorbitor obişnuit de "limbă română" din Basarabia, e musai să ştii rusa. Dar destul cu cele rele! Am aflat pînă acum că USM nu are un organ al său, o revistă. Cu toate acestea, o parte din procesul literar sănătos s-a consumat prin reviste. Cărora USM nu le-a acordat nici o atenţie. Ba dimpotrivă! E vorba de Contrafort, de Sud-Est, de Semn, de Clipa, toate apărînd sub auspiciile ICR. Scîrţîim, dar nu ne predăm!

Grigore CHIPER S-a vorbit în anii '90 despre o integrare culturală, în pofida tuturor obstacolelor, dar dezideratul s-a dovedit o utopie. Nu e posibilă o integrare mai mare decît cea existentă în afara unei integrări economice şi geopolitice, ca să nu pomenesc de adevăratul tăvălug din 2001-2009, al cărui pericol nu s-a consumat. Cultura română urmează o evoluţie firească, inclusiv una regională, iar Basarabia nu e foarte diferită - mutatis mutandis - de Ardeal sau Oltenia. Ca scriitor, mă simt integrat culturii române, aici la o margine, chiar dacă numele meu părăseşte atît de rar spaţiul basarabean, chiar dacă volumele mele nu au ecou "dincolo", poate din cauza unei comunicări personale defectuoase şi poate din cauza unei trenări de interes a "celorlalţi". România nu-mi poate oferi deocamdată mai mult: un mediu lingvistic confortabil (spaţiu epic) şi o viaţă culturală pe măsură (combustie intelectuală), trăite chiar acasă, live. România susţine reviste, cărţi, lansează proiecte. Nu ştiu ce s-ar putea face mai mult în condiţiile a două state despărţite de un Rubicon, situat la diferite nivele, şi în condiţiile în care principalul inamic este sărăcia.

Dumitru CRUDU Cu toate că foarte mulţi cetăţeni români au nenumărate prejudecăţi faţă de basarabeni - că ar fi defazaţi, înapoiaţi cultural, ignari, inculţi, barbari, mancurţi, mafioţi, grobienţi, tîmpiţi, comunişti şi aşa mai departe -, îi admir foarte tare pe acei intelectuali români care pot vedea dincolo de aparenţele acestor idei preconcepute învechite. Căci nu toţi basarabenii sînt depăşiţi de evenimente, tot aşa cum nu toţi scriitorii basarabeni scriu doar în cheia lui Goga. Culmea e că nici măcar Lari, Vieru sau Dabija. Cu toate că aceştia au destule poezii sămănătoriste, totuşi, cele mai bune cărţi ale lor, cele scrise în tinereţe, sînt neomoderniste. Eticheta asta nu li se potriveşte nici măcar lor. Cu atît mai mult cu cît poeziile lor patriotice erau, de fapt, antisovietice, spre deosebire de poeziile patriotice din România care erau o formă de proletcultism şi de pact subtil cu regimul.

Maria-Paula ERIZANU Nu ştiu ce îmi lipseşte ca scriitor, dar ca om îmi lipsesc un sistem de valori şi priorităţi clare şi bine gîndite de fiecare dintre noi, o viziune şi o deschidere mai largi - sîntem o societate prea închisă şi introvertită, ca să nu zic provincială; lipseşte o responsabilitate individuală (nu e obligatoriu să facem ceva, noi sîntem oricum numai titani şi semizei), dar şi generală, în societate. Îmi lipseşte o solidarizare socială, deşi am început totuşi s-o văd formîndu-se odată cu mobilizarea întregii societăţi, atît din Chişinău, cît şi din celelalte regiuni, la ajutorarea sinistraţilor inundaţiilor de acum doi ani. Dar asta s-a întîmplat doar într-un moment extrem de criză şi, din păcate, nu se manifestă în fiecare zi, chiar dacă în fiecare zi e criză pe holurile blocurilor de locuit, de exemplu. Şi lipsa deschiderii, a solidarizării umane şi lipsa de responsabilitate mă duc poate la cel mai grav lucru pe care îl nasc ele: ura dintre oameni, ura săracilor faţă de bogaţi, ura creştinilor faţă de homosexuali, ura românilor faţă de ruşi şi a ruşilor faţă de români, ura faţă de omul de alături pentru că el nu e la fel de nefericit ca tine.

Emilian GALAICU-PĂUN Povestea o ştiu de la mai mulţi intelectuali moldoveni din "prima generaţie încălţată", cei care au mers la şcoală în primul deceniu de după război şi au intrat la facultate în anii '60: fii şi fiice de ţărani "de la coada vacii", majoritatea dintre ei au învăţat carte "pe rupte" - literalmente! -, adică "rupînd" ceva timp de la muncile din gospodărie, dar şi smulgînd pagina 17 (aia cu ştampila instituţiei) din cărţile luate cu împrumut (horribile dictu!) de la biblioteca sătească. Mai mult sau mai puţin îngăduitori cîtă vreme odraslele lor îşi făceau temele pentru acasă, aceiaşi părinţi i-ar fi snopit în bătăi să-i fi prins cu "lecturi de plăcere". Şi atunci, cîte un copil mai inteligent, şi care se trăgea la carte, pur şi simplu rupea p. 17/18, cu ştampila bibliotecii, prefăcîndu-se apoi că învaţă din manualul şcolar. De cele mai multe ori, pagina cu pricina era aruncată înainte să fie citită - sute şi mii de p. 17/18 sacrificate pe altarul cunoaşterii. Paradoxal, tocmai generaţia '60 avea să aducă "primăvara pragheză" în cultura noastră, după decenii de proletcultism. Şi tot aceşti oameni - ajunşi în anii '70-'80 universitari & scriitori - ne-au pus în mîini primele cărţi adevărate, acum cu toate paginile prezente (mai puţin cele scoase de cenzură), doar că... de citit printre rînduri/pe sub masă! Ori de cîte ori comunic cu colegii mei de breaslă din România, îmi dau seama că le lipseşte, hélas!, tocmai această "dimensiune a absenţei" - de bună seamă, la ea acasă, literatura română se simte suficientă sieşi şi fără p. 17/18 a culturii basarabene (pe care Ion Simuţ o vede, nici mai mult nici mai puţin, drept "a cincea roată la căruţă"). Faptul că o duzină de scriitori moldoveni sînt perfect integraţi în literatura română contemporană nu schimbă deloc datele problemei - la urma urmei, aceştia fac parte din Republica Literelor anume de aceea că n-au rămas la acea p. 17/18 smulsă (& necitită) a generaţiei '60. Or, printre autorii şaizecişti există cîteva valori certe, neomologate pe plan naţional. Cine-i duce dorul, la Bucureşti, prozatorului Vasile Vasilache, un fel de "Milan Kundera rural" al nostru? Şi lui Aureliu Busuioc? Vladimir Beşleagă? Vlad Ioviţă etc., etc. (lista rămîne deschisă)? Şi invers, bună parte dintre colegii mei de breaslă din Republica Moldova, chit că au conştiinţa apartenenţei la o singură literatură, de facto rămîn la aceeaşi p. 17/18, rescriind-o la nesfîrşit (de unde nu au citit-o la timpul potrivit) şi chiar revendicîndu-şi statutul de "poeţi naţionali" ai Moldovei (vezi Doamne!, avem şi o Alee a Clasicilor în plin centrul Chişinăului, cu Grigore Vieru & Adrian Păunescu instalaţi acolo la doar un an de la moarte... Alte cîteva figuri, unele mai degrabă dubioase, sînt împinse în faţă, nu atît din dragoste pentru postumitatea lor lipsită de glorie, cît spre a le face loc celor ce se văd deja, de son vivant, instalaţi printre clasici). Or, dacă în tinereţea lor ei sacrificau partea pentru a păstra întregul, acum partea a luat locul întregului şi le conferă un anumit prestigiu local. Într-un cuvînt, vechea poveste cu pădurea şi copacii... (galaicu-paun.cartier.md)

Diana IEPURE Ca scriitor, deşi m-aş cam teme să mă încadrez în această categorie, îmi lipsesc timp şi o debara în care să mă refugiez periodic cu laptopul. Deşi s-a tot vorbit că în România, şi cu atît mai mult în Republica Moldova, e imposibil să trăieşti din lecturi publice şi din scrisul cărţilor, eu asta visez: să am vreodată suficient timp şi suficienţi bani ca să-mi pot permite să scriu în voie. Probabil mi se va întîmpla la pensie. (liliuta.blogspot.com)

Eugen LUNGU Aici, în Basarabia, ne-a lipsit şi continuă să ne lipsească un mediu lingvistic normal, chiar dacă Rî Moldova, cum îi spunem noi, se consideră un stat "liber, democratic şi suveran". Suveranitatea lingvistică e doar pe hîrtie, deoarece politica ţaristă de rusificare continuă şi azi, ca şi ieri, dar sub alte forme şi cu alte mijloace. Secolul al XIX-lea basarabean e ca şi inexistent pentru cultură, Chişinăul rămînînd locul unde nu se întîmpla nimic. Cei cu har se afirmau fie peste Prut (printre aceştia, Alecu Russo, B.P. Hasdeu şi mai tîrziu Stere), fie în Sankt Petersburg sau Moscova. Dacă sub Brejnev cenzura sovietică eradica orice aluzie la realităţile istorice româneşti, victime căzînd şi neologismele considerate cumva prea valahe, acum bîntuie necruţător cenzura economică. La fel, favorabilă rusei. Cea mai influentă publicaţie (cîteva zeci de pagini) de reclamă, Makler/Intermediar, apare în ruseşte. E un indiciu, cred, al dominantei pe piaţa economică moldavă, dar şi un semn că rusa, deşi nu e declarată de jure a doua limbă de stat, de facto îndeplineşte acest rol. În acest ziar, ca şi altădată în Republica Sud-Africană, sînt publicate oferte de muncă ale unor firme selecte, cu următoarea precizare: "Rugăm moldovenii să nu se deranjeze". În taximetre, indicaţiile prin radio ale dispecerilor se fac exclusiv în ruseşte. Muzica din difuzoare la maxi-taxi, principalul mijloc de transport urban, e cu precădere în ruseşte. În ruseşte rulează şi filmele în cinematografe. După cum tot în ruseşte se transmit şi emisiunile canalelor TV internaţionale prin cablu: Euronews, Discovery, Viasat History, National Geographic ş.a. Evident, şi limba străzii e la fel - din 1989 pînă azi s-a născut o nouă generaţie care trebuia să-şi însuşească o română perfectă. Realitatea demonstrează contrariul - limbajul e cel de totdeauna, cu argoul, mai ales, preponderent rusesc. În acest bilingvism agresiv, rămînem aceeaşi ţară bîlbofonă, care bîiguie ceva într-un pidgin ruso-moldav. Iar claritatea gîndirii şi a ideilor depind în cel mai înalt grad de felul cum vorbeşte omul. Emilian Galaicu-Păun concentra în trei cuvinte esenţa relaţiilor moldo-ruse de la 1812 încoace. În noul său roman, Ţesut viu. 10 x 10, un grănicer de la Vama Ungheni poruncea răstit cîinelui care îl însoţea: "Molda, k noge!"/Molda, la picior! Sînt două sute de ani de istorie esenţializaţi în trei cuvinte. Cei care ştiu să le descifreze rostul pricep în adîncime cum vine treaba cu "drujba" moldo-rusă. Va mai dura oare?

Ana RAPCEA Ştiu că va suna stupid ce vă voi spune, dar în 34 de ani de viaţă ai mei n-am avut niciodată prilejul să merg în România. Nici măcar pînă la Iaşi. Prietenii, colegii mei se miră şi ei de atare "performanţă". Ca să mă justific, într-un fel, am să invoc una dintre fobiile mele, nu ştiu cum s-o fi numind în termeni medicali - aceea de trecere peste graniţe. Idee n-am de la ce mi se trage, dar nici măcar în Transnistria, la Tighina, unde am rude apropiate, nu merg decît foarte rar şi exact din acelaşi motiv. Nici ca scriitor n-am primit vreodată vreo invitaţie de a trece Prutul, deşi mulţi dintre-ai noştri s-au plimbat şi se plimbă într-o fericire - şi bravo lor! Vă voi spune, aşadar, că îmi lipseşte însăşi România, iar despre ce-mi lipseşte în Republica Moldova, credeţi-mă, cîteva sute de semne nu sînt suficiente pentru a încropi o listă. Dacă ar fi să răspund laconic, aş zice: MULTE.

Maria ŞLEAHTIŢCHI Pentru că nu contenesc să cred (mai realist, mai utopic) că locuiesc într-un spaţiu cultural general românesc, mi-ar fi plăcut să pot spune că nu-mi lipseşte nimic: nu-mi lipseşte accesul la informaţie, la biblioteci complete, la o mare parte din arhivele literaturii române; nu-mi lipsesc de asemenea magazinele de carte, cu rafturi pline, cu cărţi diverse, scoase la multe edituri bune; nu-mi lipseşte un canal de televiziune dedicat culturii, literaturii, ştiinţei. Dar, nu pot afirma nimic din toate astea. Se resimte aici deficitul unei infrastructuri adecvate vieţii scriitoriceşti: spaţii pentru întruniri, pentru dezbateri, pentru polemici de idei, case de creaţie (de ce nu?). Nici vocile care să aibă să spună ceva cu adevărat valoros nu sînt atît de numeroase. Este în schimb destulă impostură. Trăiesc, la modul romantic, nostalgia unei vieţi culturale organice, autentice, a vieţii literare în deplinul înţeles al cuvîntului. Dacă la Chişinău această frustrare e cumva mai puţin sesizabilă, în celelalte oraşe ale Basarabiei viaţa literară e ca şi inexistentă. Îndelungata înstrăinare a Basarabiei de matca culturii şi a literaturii române a făcut imposibilă dezvoltarea coerentă şi firească a unei tradiţii. Un mediu cultural care şi-ar fi crescut şi educat creatorii, dar şi consumatorii, în spiritul adevăratelor valori literare şi culturale - iată ce ne lipseşte. Douăzeci de ani raportaţi la aproape două secole este un timp prea restrîns pentru o lucrare de o asemenea profunzime. Abia ne înfiripăm. (mariasleahtitchi.wordpress.com/)

Mihail VAKULOVSKI Da, locul în care scrii poate fi (aproape) la fel de important ca locul în care trăieşti, de aceea întrebarea e justificată. Dar ce-mi lipseşte mie în perioada asta nu ţine de graniţe, geografie sau politică. Aş avea nevoie de o pauză de muncă în care să-mi termin măcar un proiect mai complex, să zicem trilogia Tovarăşi de cameră, din care am publicat primul volum, Student la Chişinău, la Cartea Românească, anul trecut. Cînd e vorba de poezie - nu contează nimic, scriu oriunde, oricînd, în orice stare, dar romanul are pretenţii diferite. În România îmi lipseşte atmosfera literară din timpul studenţiei din Chişinău, oamenii cu obsesii reale, care, orice ar face, tot la literatură ajung. (vakulovski.livejournal.com şi tiuk.reea.net)

anchetă realizată de Marius CHIVU

fotografii de Mitoş MICLEUŞANU (mai multe la www.micleusanu.blogspot.com)