Dacă sfîrşitul acestui an aduce şi sfîrşitul lumii, cum v-ar plăcea să-l petreceţi?

"Philip Roth: Crezi că sfîrşitul lumii e aproape?
Milan Kundera: Asta depinde de ceea ce înţelegi tu prin aproape.
Philip Roth: Mîine sau poimîine.
Milan Kundera: Sentimentul că lumea e pe cale să dispară este străvechi.
Philip Roth: Deci n-avem de ce ne teme.
Milan Kundera: Dimpotrivă. Dacă o frică este prezentă în mintea umană de milenii, trebuie să fie ceva cu ea."
(din Shop Talk. Philip Roth and his Colleagues and Their Work, 1988)

Lavinia BRANIŞTE Cred că mi-ar plăcea un sfîrşit al lumii clasic, cu toţi din familie adunaţi acasă, aşteptînd îmbrăţişaţi să ne lovească cometa. Acasă la bunici, acolo unde am crescut şi unde întotdeauna m-am simţit în siguranţă şi la adăpost de rele, chiar şi atunci cînd, fără să ştiu, nu eram. Şi mi-ar plăcea să se scoale din morţi bunicul, un pic înainte de sfîrşitul lumii, nu imediat după, să-şi pună pantalonii peticiţi de grădinar şi să-şi aleagă uneltele din magazie şi să se apuce să lucreze prin curte, ca să ne prindă cometa cu toate tunse şi stropite şi plivite şi îngrijite. Aş vrea ca Ambroise Paré, căţelul meu de două luni, un ghem de blană, să nu mai crească deloc pînă în decembrie, să mor cu el mic în braţe. Aş vrea să avem apă caldă şi curent electric şi Internet pînă în ultima secundă, şi atunci, în ultima secundă, cu iubirea dînd pe dinafară şi toate funcţionînd perfect, cea mai bună dintre lumile posibile să se întîmple.

Marius CHIVU N-am încredere în mayaşi, totuşi sper să nu mă dezamăgească: dacă tot n-am fost martor la Big Bang, mi-aş dori enorm să fiu de faţă măcar la sfîrşitul lumii! Mîncînd pomelo şi ascultînd pentru ultima oară "Set The Controls For The Heart Of The Sun" de la Pink Floyd.

Livius CIOCÂRLIE Dintotdeauna perspectiva unui sfîrşit al lumii m-a îngrozit mai mult decît aceea, firesc inevitabilă, a propriului meu sfîrşit. Am şi scris despre sentimentul ăsta în vreuna din cărţile mele. Dacă e ca dezastrul să se întîmple, sper ca măcar să nu fie atît de apropiat încît să-l prind şi eu. Admiţînd convenţia, s-ar potrivi să folosesc răgazul pentru a citi încă o dată În căutarea timpului pierdut. Acum vă dau şi versiunea mai relaxată a doamnei T: "Mi-aş lua lumea în cap!".

Andrei CODRESCU Întrebarea presupune că avem timp să facem ceva înainte de sfîrşitul lumii. Dacă am o săptămînă la dispoziţie, aş recrea o comună hippiotă care să funcţioneze aşa cum era concepută: indivizi frumoşi într-o pădure văratică cu droguri 99% pure, fructe şi gustări fourieriste în coşuri, pe mese rustice, şi un vînt senzual care să dea plăcere nebună comunarzilor să facă dragoste pînă la sfîrşit, cu pauze numai pentru muzică... Dacă am numai o zi, aş face acelaşi lucru în miniatură, dar de şapte ori mai intens. Dacă am numai o oră, ditto. Un minut, o piruetă. O secundă, invenţia unei deităţi explozive creînd un nou Univers. Din păcate, nu cred în sfîrşitul lumii decît ca pretext să nu mori singur.

Marin MĂLAICU-HONDRARI "Am visat că Pămîntul se sfîrşea. Şi unica fiinţă care contempla finalul era Franz Kafka. În ceruri, Titanii se luptau pe viaţă şi pe moarte. Dintr-un scaun de fier forjat, într-un parc din New-York, Kafka vedea cum ardea lumea." Iată cum vede Roberto Bolaño sfîrşitul lumii în Un paseo por la literatura. Aşezat pe o bancă de fontă, aş contempla cum se închid storurile. Şi cum se ridică. Ştiu că există cel puţin doi oameni care ar rezista împreună la toată nebunia ce ar pune stăpînire pe Pămînt. Doi oameni mînaţi de propria lor nebunie, doi oameni îndrăgostiţi, doi oameni cărora tocmai 2012 le aduce cele mai mari bucurii, doi oameni trăind sfîrşitul lumii în delir şi frenezie. Doi oameni care nici nu şi-ar da seama că lumea se termină, aşa că le-aş face loc pe banca de fontă şi m-aş uita la ei ca la supravieţuitori. Am schimba cîteva vorbe despre Melancholia lui Lars von Trier. Şi poate că am fuma o ţigară: dreptul inalienabil al condamnaţilor la moarte. O vreme, storurile ar continua să se ridice, să coboare. Mă îndepărtez. Îi aud rîzînd. Un hohot de rîs eliberator.

Mihai MATEIU Mi-aş dori din start un an sabatic, bine remunerat. În care să petrec cît mai mult timp cu oamenii la care ţin - să povestim (mergînd mai departe, mai adînc în toate, renunţînd la văluri şi falduri), să bem vin bun, să rîdem, să dansăm, să ne îmbrăţişăm. Cu Raluca aş petrece mult timp şi în casă. Şi dacă la un moment dat mîna mea ar percepe umbra unei tresăriri pe pîntecul ei, aş fi omul cel mai fericit. Mi-aş dori să revăd multe locuri, dar sper că aş putea trece peste asta pentru a merge şi vedea altele noi - o plimbare lungă, cu maşina, prin Spania, Portugalia şi Maroc cred că ar fi perfectă. Aş petrece un week-end la Budapesta (unde m-aş plimba mult, aş mînca gulaş într-un anume loc şi aş bea bere în altul, aş merge la baia turcească şi poate l-aş vizita pe Golo, un vechi prieten), un altul la Bucureşti (încă o dată la MŢR, pe străzi, cu prietenii) şi unul în Bucovina (în casa prietenilor de acolo). O lună întreagă aş petrece la mare, liniştindu-mă încet - e singurul loc în care-mi iese asta. Soare, clipoceala valurilor, peşti, cărţi cu nisip între file. Cîteva zile singur, bătînd malul Mureşului, căutînd clenii mari, repezişurile cu avaţi şi locurile de ştiucă. Mergînd prin apă şi pe maluri, văzînd cum se întunecă şi se luminează. O dimineaţă aş petrece-o lîngă o baltă, ascultînd-o cum se trezeşte. Iar într-o noapte luminoasă aş bîntui la întîmplare pe cîmp şi prin pădure, cu fricile alea vechi. Aş vrea să mai aud sacul de box pocnind aşa cum trebuie să pocnească, să simt satisfacţia aia simplă, fizică, de-a fi dat totul din mine, pînă la ultima picătură. Voluptatea de-a mă întinde seara pe pat. Aş vrea să văd cîteva filme grozave (poate la o ultimă şi glorioasă ediţie de TIFF), cîteva piese bune de teatru, cîteva expoziţii care să mă pună pe gînduri. Să ascult nişte concerte care să mă bucure. Şi, sigur, să citesc cîteva romane şi povestiri - poate aş relua Lolita sau Nouă povestiri, sau sper că aş descoperi şi ceva nou care să mă încînte. Aş scrie, da! E lucrul care pe mine mă face să simt cel mai puternic un sens - o muncă superbă, cu satisfacţii şi disperări pe care nu le pot descrie. Aş scrie la Frica, romanul pe care abia acum simt că l-am apucat cum trebuie. Sper că aş descoperi oameni şi locuri noi, că aş face lucruri pe care nu le-am mai făcut. După cum vedeţi, nu sînt lucruri extreme, imposibile. Sper să le fac pe toate (chiar dacă nu într-un singur an) şi neameninţat de sfîrşitul lumii!

Ioana MORPURGO În aer, cu efecte speciale, cu tălpile goale. Aiurea-n tramvai, fără ţintă, fără motive anume, fără raţiuni covîrşitoare. Cu un pahar de lapte într-o mînă, cu unul de vin roşu în cealaltă. Aberant, parcurgînd străzi la întîmplare, făcînd scenarii ce nu vor avea loc niciodată. În circumstanţe cu totul sordide, cu vorbe urîte şi multe - infinit de multe semne de întrebare. Cu un telescop uriaş pe care să-l îndrept spre piepturi de oameni. Printre necunoscuţi, fiecare cu cîte o valiză imensă pe roţi, goală. Aplecaţi peste foi de hîrtie, cu toţii, pe care să le citim alandala, fără cap şi coadă, fără să reţinem nimic. Limpezi pînă la os, crestaţi direct pe ziduri, pe asfalt, ca nişte caricaturi umane. M-aş pupa cu toţi imbecilii, m-aş ruga la toţi zeii pămîntului, mi-aş cere iertare de o mie de ori, inclusiv mie. Într-o barcă pe uscat, cocoţată în cel mai veşted copac, cu un fluier între buze şi cu buzunarele pline de pietre banale, de rîu. Nu, nu cu Cervantes sau cu Shakespeare, cu Django Reinhardt poate. Şi cu două-trei versuri dintr-un cîntec de leagăn. Aş juca şotron cu cine s-ar nimeri. În afară de G.W. Bush şi pet-ul său, Blair. Pe ei i-aş trimite în solitary confinement direct în Guantanamo Bay. Lîngă un foc imens pe care l-aş alimenta sistematic cu lemne în timp ce totul se stinge în jur. Cu o şleahtă de Cabirii mirosind a parfum ieftin, boite pînă la coate, cocoţate pe cele mai înalte tocuri posibile. Printre ouă de guguştiuci care nu vor crăpa niciodată. Departe de artişti, critici de artă, făcători şi desfăcători de iluzii. Departe de oraşele mari, aproape de păduri în care penultima generaţie de fiare îşi fată puii.

Antoaneta RALIAN Nu cred în sfîrşitul lumii, nici mayaş, nici incaş, nici apaş. În previziunile mele cele mai optimiste, lumea, desăvîrşindu-şi actualele coordonate politice, psihice şi etice, va evolua treptat spre o perfectă involuţie: peste cîteva sute sau mii de ani se va întoarce, ciclic, la stadiul de urangutani sau de gorile. Şi oricînd se vor găsi un Adam şi o Evă urangutani care o vor repopula cu viitori bipezi ai unor viitoare civilizaţii. Nu cred în sfîrşitul lumii, dar eu n-am crezut nici în sfîrşitul lui Ceauşescu. Aşa că... mai ştii?! Dacă va veni sfîrşitul lumii, nu l-aş întîmpina cu melancolia lui Lars von Trier, ci cu un chef monstru, cu o orgie demenţială în care mi-aş scoate pîrleala pentru tot ce n-am făcut în viaţă, să profit măcar în ceasul al doisprezecelea. Mai ales că nu mi-ar mai fi teamă că mă paşte vreo criză de tensiune sau de inimă. Şi ar mai fi un avantaj: adeseori m-am gîndit că, dacă aş fi conştientă pe patul de moarte, i-aş invidia teribil pe cei vii din jur. Pe cînd aşa, dacă aş avea certitudinea că moare şi capra vecinului cu vecin cu tot, aş fi scutită de meschinăria invidiei. În sfîrşit, nu cred în sfîrşitul lumii, dar ştiu că lucrurile plăcute se termină foarte repede. Or, lumea e un loc destul de plăcut şi ar fi mare păcat de ea.

Iulian TĂNASE Sfîrşitul anului începe, la români, prin septembrie-octombrie, şi se încheie de obicei pe la începutul anului următor, aşa că nu sînt foarte sigur că sfîrşitul lumii (adus de sfîrşitul anului 2012) n-ar putea veni prin ianuarie-februarie-martie, 2013. Dacă fiecare ţară va trebui să se ocupe de propriul sfîrşit al lumii (şi asta deja se întîmplă!), chiar nu avem de ce să ne facem griji. Apocalipsa românească nu se va aprinde. Nu va porni. Unii se vor grăbi să coboare din propriile vieţi pentru a împinge Apocalipsa de la spate, să nu ne facem, naibii, de rîs în faţa lumii care şi-a găsit/construit sfîrşitul, dar tot degeaba. Cine vrea un sfîrşit al lumii perfect funcţional să meargă în Germania, în Elveţia, în Franţa, în America. Leagănul sfîrşitului lumii nu este, hotărît lucru, în România, chiar dacă despre Big Bang s-a spus adeseori că ar fi avut loc undeva pe lîngă Făurei. Ca să răspund şi la întrebare: sfîrşitul lumii îl voi petrece în familie, ne vom distra la fel de bine ca de obicei. Copiilor le voi spune din timp, şi cu atît mai bine dacă nu vor înţelege, că Tănase nu vine de la Thanatos, ci de la Athanasius.

Alexandru VLAD Sfîrşitul anului se concentrează pînă la urmă în ultima zi, şi această ultimă zi ajunge şi ea la ultima oră. Nu am prea mult de ales. Trebuie să fac neapărat ca ziua aceasta să pară a fi una obişnuită şi, dacă-mi reuşeşte, voi avea convingerea că e un mare cîştig. Dacă mi s-ar părea prea scurtă ar fi o pierdere, ţinînd cont că e ultima. Dacă aş încerca s-o lungesc, n-aş face decît să mă chinui singur. Despre sfîrşitul lumii m-a informat o femeie din vecini, pe care nu aveam cum să n-o cred: vorbeşte întotdeauna puţin, nu glumeşte niciodată şi, de cînd a trecut la baptişti, spune întotdeauna adevărul. Aşa că, pînă una-alta, îmi fac o cafea. Nu ştiu dacă mai trebuie să stau chiar atîta vreme treaz, dar cafeaua se poate bea şi pentru gust. Ultima cafea poate fi ca ultima ţigară. Că veni vorba de ţigară, mi-aş face şi o ultimă pipă: deci aşa - la ultima cafea, ultima pipă. Sper să nu sune telefonul, sper că fiecare e ocupat cu ceea ce alege el să facă în aceste ultime clipe. Toţi ştim. S-a anunţat mai mult ca sigur şi la radio. Să nu-mi mai fi rămas nimic pentru această ultimă oră decît gesturi? Mă uit la ceas. Aş putea să ascult un cîntec. Dar care? Nu mi-a mai rămas destul timp ca să aleg pe îndelete. O să-l ascult pe ultimul ca şi cum le-aş asculta prin el pe toate. Ce să citesc? Prea puţin timp... Mă uit iar la ceas. Se pare că e cineva afară. Îngerul exterminator. Cînd a bătut la uşa mea, furtuna de afară tocmai se înteţise şi, cînd i-am deschis, împreună cu el intrară în casă frunze uscate purtate de un vîrtej din cele ce cutreierau uliţa. Din cauza asta nu i-am văzut faţa, şi pentru că trebuia să închid uşa în urma lui, altfel ar fi intrat aduse de vînt frunze, paie şi praf. Afară se dezlănţuise iadul. Cum casa mea era mai aproape de pădure ca oricare alta din sat, se mai întîmpla ca să mai bată cineva care altfel n-ar fi avut nici o şansă să ajungă la timp la adăpost. Se întîmpla rar, dar se întîmpla. În încăpere lumina scăzu şi mai mult, iar o frunză sau două ajunseseră cumva pe plită şi scoteau un fum înecăcios.

anchetă realizată de Marius CHIVU