Cu cine din istoria literaturii române v-ar fi plăcut să fi avut o aventură?

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 67, decembrie 2011)

"Caliopi: Galanteria dumitale, domnule baron, mă încîntă, deşi mă îngrijăşte că n-oi pute îndestul răspunde la opiniunea ce vă faceţi de mine.
Flaimuc: O, ia; la noi, cuconiţă, femeile au obicei să se mărite ca să facă chinder; eu doresc un femeie care să facă la mine poezii zo vi der Şiller, vi der Ghete.
Caliopi: Ghete! Şiller! ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?
Flaimuc: Sileşte şi poate. Aber nu trebui să gîndeşti che asta opreşte pe noi de a face chinder, und chinder und poezi. Ia, main şaţ!
Caliopi: Ah! Limbagiul acesta testimonează că simţibilul amor ş-au stabilit lucrătoria înfocatelor sale darde în sînul vostru." (Constantin Negruzzi, Muza de la Burdujăni, 1851)

Emil BRUMARU Ancheta mi se pare uşor ambiguă. În istoria literaturii române sînt şi autorii (autoarele), şi personajele cărţilor lor. Mă feresc prudent de autoare! Prefer să mărturisesc c-aş risca o aventură la Bălţăteşti, cu Adela, Adelina... Dar în memorie, aş începe ca şi tizul meu, Emil (Codrescu), de la vîrsta cînd ea mi se urca pe genunchi, în braţe, doar la cîţiva anişori, naiv-impudică, pronunţînd peltic cuvintele (te iube'c ta'e), în timp ce eu, vorba lui Garabet, "jenat să dezmierd fetiţa în faţa tuturor, îi devoram ochii, năsucul, obrăjorii, ceafa, cînd eram numai noi singuri". De remarcat "marea ei pasiune" de-atunci: îmi căuta, şi scotea, precoce, ceasornicul din buzunărelul confecţionat anume lîngă centura pantalonului. Şi atracţia exercitată de mustăţi şi cravate! Jocurile astea, evident, rămîn, se păstrează în inconştientul copilei. Cînd o reîntîlnesc la 15 ani, este deja extrem de periculoasă, saltă delicat, ritmic, obsedant, pe-un cal negru, poartă rochii lungi, cu trenă, vînează vrăbii cu arcul ca o amazoană, are o coadă blondă, groasă, strîngîndu-i părul cîrlionţat pe spate, zbătîndu-se înnebunitor deasupra feselor fine, înălţăm frenetici zmeie, dînsa, fragilă, sub tensiunea corzii, căzînd delicios în fundul totuşi măricel prin turtire, îmi zice "mata" c-un soi de parşivenie surîzătoare, îi dirijez lecturile, atrăgîndu-i atenţia asupra anumitor pasaje indecente, o iniţiez pe viu, hm, pe foarte viu, în tainele naturii, mă caţăr în copaci şi-i arunc, cu schepsis, fructele-n poală, pescuim fantasmînd, ochim feroci, cu praştia, piţigoi, ne bălăbănim, romantic şi excitant, pe iaz, cu barca etc. Iar la Bălţăteşti, în fine, acum, iat-o şi fraged divorţată, în jur de douăzeci de ani! E o femeie cu ochi albaştri, sîni mici, umeri largi şi rotunzi, bazin suplu, talie longilină, genul tipelor-lupoaice de azi. Citeşte Creangă, ştie pe de rost fraze şi replici în doi peri din Moş Nichifor Coţcariul (profit şi-i aduc pe-ascuns de maică-sa cele două poveşti "corosive"!), Anna Karenina, se luptă îndelung cu Război şi pace. Îi pasez, pe şest, şi trilogia Răstignire trandafirie. Cel mai îndrăzneţ apropou olfactiv i-l fac cumpărînd de la o negustoriţă evreică, femelă superbă, o jumătate de caracatiţă care pute afrodiziac. Ea, cam satanistă, propune s-o înhumăm! (Trec peste faza hardcore, nocturnă, cu pumnul ei fierbinte, desfăcut în buzunarul pardesiului meu, pentru a-mi palma, din mers...) Totul culminează într-un act clasic de fetişism, la despărţire, cînd o sărut între degetele răşchirate senzual ale unei singure mîini! Păstrez, desigur, mănuşa ei dragă. Alte obiecte-fetiş: un degetar (purtat pe-un sfîrc), o dantelă albă (minima lenjerie intimă), o pană de pitpalac (gîdilirea la tălpi), un ac de siguranţă (puţin sado-maso nu strică).

Marius CHIVU La Sinaia, la petrecerea de Crăciun a anului 1933, aş fi cunoscut-o pe Lydia Manolovici, cu care aş fi avut, vreme de cîteva luni, o aventură tumultuoasă (scrisori, telefoane, urmăriri cu maşina pe la Cernica, poate chiar focuri de armă), adică tot ce mi-ar fi trebuit ca s-o uit pe nevrotica Hortensia Papadat-Bengescu. Apoi, în vara anului următor, aş fi cunoscut-o la Techirghiol pe Enigel, o tînără scandinavă aflată într-un voiaj prelungit spre Sud. Aş fi fost fermecat de pielea ei albă şi de costumul de baie în dungi, am fi mîncat îngheţată de fragi pe plajă, în timp ce pielea noastră s-ar fi bronzat nestingherită la soarele-nţelept zvîrlit sus pe cer ca un inel, şi am fi băut frappé-uri pe la terase discutînd despre Buster Keaton, Cole Porter, Proust, Coco Chanel şi despre tot felul de nimicuri la modă. În cîteva zile aş fi fost îndrăgostit lulea de ea, mi-aş fi lăsat baltă toate interesele şi am fi plecat împreună spre una dintre insulele greceşti. Cu un detur prin Isarlîk, să-i iau eşarfe şi mărgele.

Radu Călin CRISTEA "A avea o aventură" prelinge într-un echivoc semantic în care dicţionarele desluşesc o "acţiune îndrăzneaţă şi riscantă", ba chiar "dubioasă", dar şi o "legătură amoroasă întîmplătoare (şi trecătoare)". Ambiguitatea întrebării se lămureşte un strop inducîndu-se un condiţional-optativ la timpul perfect în care ar zburda, la limita năvalei, ideea de "plăcere". Or, zic şi eu, unde-i plăcere nu mai importă riscul. Cît platonism şi cîtă, ca să gîndesc pe şleau, bucurie la aşternut cuprinde numita "legătură amoroasă"? Îţi poţi imagina, laolaltă şi deodată, îndrăgostirea abstractă de femeia-Röntgen, numai oase şi cam fantomă, şi starea de rut în care te ademeneşte femeia cu f mare cu toţi nurii la vedere şi deplin funcţionali? Nu. Aleg aşadar, dintre alunecoase multitudini, o desfrînare ce m-a subjugat hormonal, cu vreo trei decenii în urmă, în Casa Scînteii, lîngă liftul Ei. Era doar al Ei. Am simţit-o pătrunsă în lift, învălătucită de blăniţele lui rubinii, de clarobscurul lasciv al beculeţelor, de butonaşele mîngîiate, de parcă n-ar fi fost ale Ei ori poate tocmai pentru că erau ale Ei, ca pe "sînul cu bumbi de dude" de Tudor Arghezi. Am fost hîşîit din zonă şi mai multe voci s-au contopit într-un unic murmur: "Vine!". Şi a venit. Era Ea, Tovarăşa, Susănica Gîdea, Preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. La cîte cărţi a oprit de la tipar sau cenzurat Susănica, locul Ei în istoria nescrisă sau croşetată a literaturii române e garantat sută la sută. Asta ca să n-avem vorbe. Revin la lift. Să fii Preşedinte şi să te cheme Susănica este o împerechere ce se strecoară lasciv în tractirul reveriilor androgine. Nu era cazul. Ea, Tovarăşa, Susănica, te învăluia cu voluptatea Ei de muiere trupeşă estic orientată care siluia toţi Rubenşii frigidităţii lui de Vest pudibond, cu călcătura Ei apăsată de Nadină înăbuşind răscularea lui Petre Petre pe arătură, cu şoldurile şi ţîţele Ei de tutungeoaică din Amarcord, cu cărtărescienii Ei ochi orbitori, cu meşa Ei rebelă Leana-Spornic-Dobrin-Mureşan-Găinuşe vintage style, ce parcă şoptea libidinos cocului Ei, ca în Philippide, că se atîrnă, mă rog, de poezia lui "ca un copil de poala mumii". Pierdeam cîrma raţiunii. Am mai apucat să scuip în sîn, bolborosind: "Eu sînt pudic, fă-mă lubric!". Am închis ochii. Devenisem, ce s-o mai lungesc, o invizibilitate erotomorfă. Am tăbărît pe urmele Ei, în liftul Nostru, închişi ca între valve băloase de scoică, sus-jos, bielă-manivelă, într-o dezlănţuire de simţuri de animale de montă în extazul orgiastic al încheierii cu succes a colectivizării. Trăiam disidenţa supremă: mă acuplam cu comunismul. Atunci i-am pipăit în toată dezgoliciunea lor cizmele Ei lubrifiate cu vacs aţîţător, năbădăioşii Ei chiloţi tetra all seasons slujind mari fesieri mic-burgheji, buricelul Ei de CPEx restrîns, sutienul plesnind berbeceşte din cupele cît crapii îmblăniţi din Mateiu şi cu sfîrcurile de care mă agăţam ca Vasile Roită de sirena de la Griviţa, buzele Ei, cu neruşinarea limbii Ei frecîndu-se de vălurile palatine, oftaturile Ei chemătoare de umede culminaţii, orga... "Aşteptaţi, Tovarăşa Ministru!" - mi-a bubuit brusc în urechi. Lumea încremenise ca anul trecut la Marienbad. Eu rămăsesem nemişcat, lîngă lift. Susănica a privit peste umăr, ah, am uitat de umerii Ei, apoi i-a strîns mîna nenorocitului ăluia care a făcut praf visul meu de mascul alfa copulîndu-se cu întunecimea totalitară. Era Dulea. Mihai Dulea. Am coborît cătrănit scările, bodogănind: "Voyeur-ul naibii de Dulea, iar mi-a respins cartea..."

Adela GRECEANU Mama spiritului de aventură avea alte treburi cînd am venit eu pe lume. Nici mama ludicului nu prea m-a băgat în seamă. Sînt de-o seriozitate uneori de-a dreptul plictisitoare, dacă nu enervantă. Aşa că mi-e destul de greu să-mi imaginez o aventură, fie şi cu cineva din istoria literaturii române. Pot, în schimb, să povestesc o întîmplare reală, un fel de aventură într-o ţară a minunilor. Acum cîţiva ani am trăit cîteva zile cu senzaţia că sînt într-un poem de Mircea Ivănescu. Nu ca într-un poem şi nu într-un poem anume, ci cumva lumea se organiza şi funcţiona conform poeziei lui şi eu făceam parte din lumea asta. Oriunde mă uitam, orice spuneam, orice se întîmpla, oricît de departe aş fi mers, eram în plin poem de Mircea Ivănescu. Şi nici măcar nu-l citisem recent. Habar n-am cum am nimerit în aventura asta şi cum am ieşit din ea. Şi nici de ce am primit acest dar teribil.

Ioan GROŞAN Fiind un partizan al ideii de monarhie şi gîndindu-mă la micul, dar vioiul ei talent literar, mi-ar fi plăcut să am o aventură cu Carmen Sylva.

Florin IARU Cu Natalia Negru. Dar aş fi vrut să am aventura în secolul al XIX-lea. Nu mai tîrziu!

Nora IUGA Mărturisesc, după o oră de căutare în care m-am tîrît ca un păianjen bătrîn şi cam uituc prin cutele îngălbenite ale scoarţei mele, doar-doar oi găsi printre bărbaţii şi femeile literaturii noastre un personaj care să-mi reaprindă dorinţa uitată nu mai ştiu în care sertar, mi-am dat seama că efortul meu e zadarnic, fiindcă toate personajele astea sînt atît de fade, de comune, de neinteresante... Ce dezolant! La ruşi găseam imediat un Mîşkin, un Ivan Karamazov, la americani - un Rhett Butler, la francezi - un Fabrice... Se pare că românii nu prea au nimic seducător pentru mine, nici în cărţi, nici pe stradă. Singurul care iese din uniformitatea asta de chibrituri stinse şi care scapără e Mendebilul, dar, dacă îndrăznesc să-mi exprim public această opţiune, mă vor cataloga drept pedofilă şi s-ar putea să primesc şi propuneri de viol. Aşa că, dacă tot am făcut-o de oaie, o să merg pînă la capăt, cu riscul de a fi acuzată de zoofilie. Mi-ar plăcea să stau pe o banchiză alături de Fram, ursul polar, cam zgribuliţi, sub un soare gri, ca acei oameni sărmani (Teodor ştie la cine mă refer, sper că şi dvs.) şi să descoperim cît de multe întîmplări pot lega viaţa unui om de un urs. Sînt atîtea întîmplări între mine şi Fram, între momentele lui de glorie sub lumina reflectoarelor, în ropotele de aplauze, şi surghiunul în pustietatea ameninţătoare a nopţii lui polare, încît sînt sigură că afinităţile - histrionismul nostru, ascunzătorile noastre, unicitatea noastră, care poartă semnul lui Cain şi ne hrăneşte orgoliul şi, în cele din urmă, superioritatea minoritarului asupra majorităţii, a opoziţiei asupra celor la putrere, acel amănunt invizibil care se revoltă şi se distinge - m-ar fi făcut să vreau să-l ţin de labă, să ne privim ochi în ochi şi să povestim. Dar ce păcat că Fram nu ştie să scrie scrisori!
P.S. Culmea, dacă aş fi avut porniri lesbiene, nu mi-aş fi putut dori o aventură decît cu Lebăda cu două intrări. Vedeţi, nici de data aceasta cu un om!

Ana Maria SANDU Primul personaj masculin care m-a fascinat a fost eroul din Jurnalul adolescentului miop. Ştiu, sună excesiv de romantic, dar am scris nenumărate pagini în carnetul meu despre cît de tare era tipul ăsta. Aş fi dat orice să-l cunosc şi să mă bage în seamă. Apoi, mi-a plăcut discursul erotic al lui Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război a lui Camil Petrescu. Era o combinaţie de slăbiciune şi de putere care m-a făcut să visez cu ochii deschişi şi să citesc de nenumărate ori romanul. Cel mai straniu şi frumos bărbat scriitor mi se pare, din poze, Gellu Naum. Mă atrage şi mă sperie în egală măsură. O fi din cauza poemelor?

Dan STANCIU Poftim de vezi: ce întrebare-i asta, amice, mai că era să-mi deie muştarul pe nas auzind-o din gura-ţi... Păi, mai încape vorbă, ne putem tocmi pe aşa ceva? Or fi literele române într-atît de necuprinse şi de bogate în comori de amor încît să te împiedici la tot pasul de făpturi iubibile? Se perindă printre filele literaturii noastre alaiuri nesfîrşite de Beatrice din Sîngeorz ori de Juliete ot Dorohoi? Îţi sar în faţă, la fiece colţ de capitol, puzderie de mîndre demoazele, cuconiţe sau matroane apte să inspire pasiuni ori măcar să işte vreun zvîc? Sincer, mira-m-aş. Sau poate n-am băgat de seamă, fiind oarecum absent de pe-acilea. Dar întrucît îţi port respect şi nu vrui să te las mofluz, am stat şi-am cugetat un pic, ba chiar am scotocit destul de apăsat prin minte şi prin amintire: e cu putinţă să nu fie nimeni? Trăim (literalmente şi scripturalmente) într-un pustiu al simţirilor adormite? Amarnică dilemă îmi trezişi, din care totuşi (într-un tîrziu sau, mai curînd, într-un devreme) s-a încropit o cale spre lumină: ba da, ar fi ceva. E ea, "singura fiinţă de sex femeiesc cu un tub de comunicaţie ce i-ar fi permis să satisfacă şi cerinţele dragostei, şi interesele superioare ale ştiinţei". De pîlnia lui Stamate îţi vorbesc, ai priceput. Cu dînsa mi-aş dori să pot avea o aventură, să mă înalţ (înaripîndu-ne) către acele "interese superioare", apoi să intru în picaj (ca un Aurel Vlaicu într-o Elena Caragiani-Stoenescu) şi iar să mă înalţ. Ar merita, fii convins. Cu un singur lucru (de fapt, sînt două) a uitat vrednicul Urmuz să-şi înzestreze pîlnia (iar întruchiparea unei aventuri înalte ar avea de suferit în lipsa lor): odicolon şi peruzele. Grabnic m-aş duce la dumneaei, să i le aştern la picioare.

Cecilia ŞTEFĂNESCU În visul meu, care poate funcţiona uneori şi ca un coşmar, la fel de bine, eu sînt doamna T şi el, Fred Vasilescu Lumînăraru'. În ciuda handicapului său, am merge la cinematograf împreună şi i-aş şopti în urechea beteagă, tocmai pentru a avea libertatea să-i pot declara, printre comentariile pe marginea filmului mut, şi dragostea nemăsurată. Întors de pe front şi ros de gelozie, m-ar urmări şi m-ar părăsi, de bună seamă, pe nedrept, eu aş vărsa cîteva lacrimi şi m-aş simţi nefericită pe vecie, după care ne-am arunca unul în braţele celuilalt, hohotind dramatic. Ştiu că n-a fost un bărbat la fel de frumos ca Gellu, nici la fel de bogat ca Sadoveanu, nici damnat, ca Eminescu, nici cu monoclu şi celebru în lume ca Tzara. Dar simt că, dacă ne-am fi tolănit amîndoi, în desuuri caraghioase, eu, şi în indispensabili, el, pe un divan, ar fi avut ce povesti, el, şi ce asculta, eu. Mai tîrziu ne-am duce pe o terasă la mare şi am bea vin în păhărele micuţe şi am cerceta, chiorîş, lumea din jurul nostru. Ar fi o lume pestriţă, nişte grobieni din vremurile mele, nişte neamuri proaste din vremurile lui. Camil i-ar arunca vreunui fante mănuşa în obraz, doar pentru că mi-a aruncat o ocheadă. Şi acolo s-ar şi sfîrşi totul.

anchetă realizată de Marius CHIVU