partea întunecată a orbitorului (I)

● Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, 2011.

„Stop cerebral complet. M-am degradat. În fiecare zi îmi spun că nu mai merită să trăiesc. Am eşuat, n-am înţeles şi n-am învăţat nimic. Mi-e atît de frică de viitor, încît mă trezesc noaptea ţipînd sau plîngînd în hohote. Nu mai sînt eu însumi, nu mai ştiu dacă am să mai fiu. Cît mai cred în Orbitor? Eu nu mai sînt în literatură. Mintea mea nu mai fantazează. Sînt teribil de decăzut şi descurajat. Sînt numai limite, impotent şi terminat. Pînă şi eu am fost mai bun decît mine. Sînt foarte nefericit...“ Am compilat o infimă parte din frazele care dau tonul jurnalului primilor trei ani (2004-2006) dintr-un total de şapte adunaţi aici. Sînt anii în care Mircea Cărtărescu se luptă să înceapă volumul final al trilogiei Orbitor, un proiect monumental, întins pe durata a 14 ani şi care avea să însumeze aproximativ 1500 de pagini, fiind, de altfel, şi prima trilogie încheiată din literatura noastră. Presiunea este enormă, pe măsura ambiţiei – scriitorul ştie că, fără a încheia şi volumul trei, Aripa dreaptă a fluturelui său vizionar, totul a fost în van. Iar blocajul este pe măsura mizei.

Cu faţa mereu înspre trecut, diaristul M.C. îşi consemnează masochist toate îndoielile, disperările şi opintelile pe zeci şi sute de pagini în care face figura celui lipsit de inspiraţie, forţă şi încredere, a unui Mesia izgonit, părăsit de graţia cu care a scris „ca după dictare“ Cartea sa. Căci, în încercarea de a găsi din nou intrarea în sfera creaţiei adevărate, scriitorul se identifică cu personajul său Mircea al cărui manuscris orbitor „se scrie“ sub veghea Ştiutorilor, conjuraţia divină al cărui Ales este. Nimicnicia vieţii, pierderea norocului, slăbiciunea trupului, puţinătatea ideilor şi a puterilor creatoare, muţenia vocii iluminatoare – toată această zbatere a scriitorului cu propriul destin & operă, toată această confesiune a neputinţei, autodenigrare, autoflagelare, penitenţă şi umilire de sine este, de fapt, şi un fel de punere în oglinda abisului trilogiei. Lecturile mereu reluate din Biblie, visele/întîlnirile nocturne cu stranii „vizitatori“, retorica lamentaţiei de psalmist părăsit şi ameninţat cu neantul, toate fac parte dintr-un fel de ritual deopotrivă al identificării, al epuizării şi înduplecării graţiei divine. Ca şi cum Mircea nu-şi va termina niciodată înălţătorul său manuscris, atîta vreme cît M.C. nu(-şi) va (re)cunoaşte pragul mundan cel mai de jos. Este nevoie de un schimb de energii între polii opuşi, de un negativ (al scriitorului) care să developeze imaginea luminoasă (a personajului). Grandoarea şi măreţia Orbitorului cereau o combustie existenţială pe măsură, romanul nu putea străluci fără întunericul din jurnal a cărui dimensiune ficţională-metaforică este mai importantă decît cea existenţial-biografică. De aici impresia de neverosimilitate şi senzaţia de ipocrizie pe care scriitorul o anticipă în cîteva rînduri – „«Are nevastă frumoasă, are copil, are glorie, are tot ce vrea. De ce pizda mă-sii se plînge tot timpul?»“ –, ca şi cum unui scriitor de succes i s-ar anula dreptul la nefericire şi i s-ar interzice expresia propriilor angoase. 

În această cheie, jurnalul este un fel de sub-text al romanului, meta-nota lui de subsol în care-l urmărim pe scriitor tot mai epuizat pe măsură ce personajul lui se înalţă. Faptul că, spre deosebire de precedentul volum din jurnal care era un laborator de creaţie pentru Corpul, acum jurnalul tace în această privinţă, nemaifiind construit ca un work in progress, semnifică tocmai metamorfoza mizei: încheierea trilogiei nu se mai reflectă în jurnal atît prin conţinut şi formă, cît prin spiritul ei. Blocajul deplîns pe sute de pagini, mărturisirea diaristului că nu are forţa şi inspiraţia de a începe să scrie şi Aripa dreaptă, sînt o formă de invocare, de provocare şi întreţinere a propriei forţe creatoare pentru a termina trilogia, dar, în acelaşi timp, şi o amînare a punctului final, o întîrziere a anticipatului sevraj după drogul scrisului, o întreţinere a iluziei că aventura (încă mai) durează. Din toate cele peste 600 de pagini de jurnal, doar 58 (!) se suprapun peste perioada în care scriitorul lucrează efectiv la Aripa dreaptă. Ar fi putut la fel de bine să anunţe terminarea cărţii înainte să menţioneze începerea scrierii ei. Scriitorul se plînge că nu are forţa de a-şi duce la bun sfîrşit cartea inclusiv pentru a-şi masca teama de a o face. Căci presiunii uriaşe de a încheia trilogia i se opune, din cealaltă direcţie, angoasa sfîrşitului. O dovedeşte faptul că momentului în care diaristul consemnează încheierea trilogiei („ultimele pagini le-am scris plîngînd în hohote, nu mai vedeam literele de lacrimi“) îi urmează imediat depresia post-scripturală. Compilez o altă infimă parte din frazele care continuă să dea tonul jurnalului următorilor patru ani: „Să mai scrii după Orbitor? Sînt iar la fundul sacului fără fund al depresiei mele. Sînt îngrozitor, teribil de nefericit. Mor aici, acum, pe pagina asta. Am ajuns în acea situaţie în care unui autor nu i se mai deschid decît cîteva drumuri: alcoolul, sinuciderea sau ruşinea permanentă de a nu fi avut curajul să alegi unul din primele două. Nu mai citesc nimic, nu mai ştiu nimic...“ Fluturele a primit şi şi-a luat zborul cu aripile scriitorului care rămîne singur, în dezechilibru pe marginea prăpastiei. 

Dar dincolo de credinţa aproape inumană în literatură (mistica scrisului şi postura de vizionar a scriitorului), de ambiţia nemaiîntîlnită de a scrie ceva durabil şi adevărat, travaliul şi consumul de energie uriaşe puse în slujba scrisului, orgoliul şi îndoiala adiacente, oscilaţia inerentă între raţiune şi paranoia (deopotrivă confesiune, testament şi ars poetica, toate acestea – e-adevărat, dense, solicitante, greu de suportat – au fost citite prost în cheia grandomaniei, bagatelizate, comentate so far inadecvat, cu meschinărie şi condescendenţă de critica literară – de altfel, voi reveni asupra acestui nou episod al receptării lui Cărtărescu săptămîna viitoare), jurnalul este şi un portret al artistului la vîrsta mijlocie. E pentru prima dată cînd o scriere a optzecistului ăla tînăr, cu plete, îmbrăcat în blugi vorbeşte despre oboseală, bătrîneţe, epuizare. Trecerea timpului este aici o temă extraordinară prin contrastele create, şi nostalgia capătă nuanţe mai închise. Prezenţa tot mai vie a fiului Gabriel pe fondul atacului celebral al tatălui scriitorului, iubirea pentru Gabriel şi pentru Ioana (de mult n-a mai fost M.C. atît de tandru şi de sentimental – singurul contrapunct adevărat la chinul de a fi scriitor şi la tragismul de a îmbătrîni) în timp ce corpul şi mintea încep să-i joace feste, boala soţiei tocmai cînd se mută în casa nouă mult dorită, moartea unui prieten scriitor (Gheorghe Crăciun) în timp ce propria operă i se traduce în toată lumea...

Există în jurnal pagini copleşitoare despre treceri, schimbări şi pierderi, despre dezastrele „vieţii care vieţuieşte“ (motto-ul matein al acestui jurnal). Iată unul dintre cele mai puternice astfel de fragmente: „Ascultam [pe casetă] vocişoara Ionuţei spunîndu-l pe Zdreanţă acum nouăsprezece ani, vocea Cristinei cînd avea ea însăşi puţin peste 20, vocea mea, propria mea voce întoarsă din adîncul vremii. Am început, fireşte, să plîng. Nu-nţelegeam pînă-acum plînsul bătrînilor, mi se părea un act senil. Să vezi cum minunea trece, cum totul se distruge, cum lucrurile dragi din fiecare etapă a vieţii tale sînt date afară şi se tasează unele-n altele, cum prietenii tăi mor, cum copiii devin adulţi şi sînt alţii, şi tu trebuie să găseşti mereu feluri noi de a face faţă acestor schimbări de decor care te iau mereu pe neaşteptate. Totul trece, totul se distruge, totul se destramă. Ionuţa de-atunci a dispărut ca un dulap vechi şi-n locul ei e acum alta, eu am dispărut şi dispar cu fiecare clipă, şi trebuie să mă reînvăţ, în oglindă, în fiecare dimineaţă. Dar nu se poate spune.“