Lăsînd gluma la o parte, de la bun început, un tip radical ar putea spune pe şleau că, la noi, violenţa domestică e o componentă culturală a lumii în care vieţuim. Ea ne-a însoţit, cu o fidelitate nemaivăzută, din zorii descălecării pe aceste meleaguri, ne-a stat alături în vremuri de restrişte.
Un avion de mici dimensiuni a încercat o aterizare forţată şi, în cele din urmă, a căzut în Munţii Apuseni. O poveste foarte tristă, care a ridicat, din nou, o întrebare. Sau chiar două. Cît sîntem de pregătiţi pentru o astfel de problemă? Şi, în general, cît sîntem de pregătiţi pentru… orice?
Nu reiau povestea. Puţină lume din România a scăpat ştirea despre darurile de sărbători destinate unei doamne învăţătoare de la o şcoală din Bucureşti. Odată cu istoria asta, s-a aflat că există doamne învăţătoare care primesc inel cu diamant.
Toate astea se obţin foarte uşor! Sînt lîngă tine, dar nu le vezi! Ai… aşa… o greutate pe suflet? Simţi că cineva îţi vrea răul? Nu mai ştii cum să ieşi din necazuri şi din datorii? Soţul tău vine băut şi caută ceartă şi scandal? Ai dureri de spate? Simţi… aşa… o oboseală, tot timpul?
Ca într-un serial de duzină, Războiul Palatelor continuă să ruleze în viaţa publică de la noi, confiscînd toată atenţia și polarizînd poporul suveran mai rău ca un meci între Steaua şi Dinamo. De fapt, chiar e ca un serial care a început cu mulţi ani în urmă, a luat o pauză, după care s-a reluat...
Trec, de la bun început, peste definiţiile din DEX, dar şi peste cele de terasă, în care miştocarii de profesie îţi cer să faci diferenţa între „noţiunile“ care îţi dau să mănînci şi cele care te hrănesc doar spiritual. Există la noi o plăcere nemaipomenită de a jongla cu vorbele, de a dribla cu cuvintele, de a transforma orice teoremă într-o cimilitură.
O să-i dezamăgesc îngrozitor pe cei care cred că în rîndurile de mai jos se găseşte vreo legătură cu siropul cinematografic de prin 1995, care poartă acelaşi titlu. Cu scuzele de rigoare pentru doamna Sandra Bullock şi pentru domnul Bill Pullman, rîndurile de mai jos nu sînt despre o melodramă, ci despre un coşmar.
O lume conservată perfect în propria obsesie a… conservării. O curăţenie absolută şi o precizie de mecanism atomic pun în mişcare tot ceea ce e aparent. Un spectacol vizual deloc luxuriant, neplimbat prin aromele năucitoare ale abundenţei, ci trecut printr-o economie de mijloace care incită imaginaţia.
După ce s-a risipit fumul de la eşapamentele tancurilor care au defilat pe sub Arcul de Triumf, ţara în sărbătoare s-a retras pe la televiziuni. Lucru destul de trist, dar normal pentru o lume care a ales să vadă ce e în jur doar prin ecranul televizorului.
O familie de prieteni – clujeni – trebuie să meargă cu copilul la doctor, la consultaţie. Părinţii copilului sînt uşor alarmaţi, îngrijoraţi, aşa cum ar fi orice părinţi de pe lumea asta. Copilul intră în cabinet însoţit de maică-sa.
Da, ştiu, am exagerat un pic în titlul ăsta. De fapt, nici nu e o exagerare, ci mai degrabă un soi de întindere a corzii. Asediile, în sensul clasic-militar al termenului, nu sînt cele mai întîlnite manifestări ale contemporaneităţii. Ele sînt mărci clare ale trecutului războinic al omenirii.
La Gerda, în bucătărie, înţelegi de ce capătă anumite locuri de pe lumea asta un soi de lumină pe care nu ştii s-o explici. E suficient s-o vezi pe ea, pe Gerda, ridicîndu-şi privirea dintre cratiţe şi rostind primele cuvinte.
Ca orice noţiune a libertăţii, teatrul independent trece, la noi, printr-o inflaţie a definirii. E perfect normal. Fiecare îşi ia, aşa cum crede, doza lui de libertate în înţelegerea şi configurarea spaţiului pe care vrea să-l ocupe.
Belgrad. 5 octombrie. O zi de sîmbătă. Pe Ulica Kneza Mihaila e viermuială încă de pe la 10. E o lumină de culoarea dovleacului proaspăt, izvorîtă din frunzele copacilor de prin parcuri. Vremea s-a dezmorţit un pic, după cîteva zile de frig venit pe neaşteptate.
Deunăzi, un prieten se plîngea că felul în care se fac ştirile de la noi a ajuns pe o treaptă dedesubtul căreia nu se mai găseşte nimic. Mai jos de atît nu se poate coborî. Omul spunea că nu vezi pe aici decît ştiri macabre şi tîmpenii, că ştirile despre educaţie, ecologie, ştiinţă şi tehnică sau cele externe lipsesc cu desăvîrşire.
Săptămîna trecută, aminteam despre excelentul interviu realizat de Radu Naum cu ciclistul danez Michael Rasmussen. Cuvintele din subtitlu îi aparţin acestui sportiv. Ele spun enorm, atît în text, cît şi în subtext. Însă, pe parcursul acestui interviu, Rasmussen spune mult mai mult decît atît
Simpla tastare pe Google a sintagmei „art in sports“ dă, nici mai mult, nici mai puţin de 916 milioane (!) de rezultate. Cîtă vreme folosim cu dezinvoltură cuvîntul „artă“, extinzîndu-i continuu aria de semnificaţie, normal ar fi să acceptăm şi consecinţele acestui proces de extindere.
Pînă unde ar putea să meargă orice extindere acceptabilă a noţiunii de etică în sport? Are etica o legătură directă cu ideea de fairplay? Ce se înţelege prin „şanse egale“? Dar prin „puritatea spectacolului sportiv“?
Ieşi din România şi treci în Bulgaria pe la Giurgiu, traversînd legendarul pod al prieteniei dintre cele două popoare harnice şi prospere, care vieţuiesc la capătul estic al Europei Unite. Prima oară am făcut drumul ăsta prin 2001. Mi s-a părut îngrozitor. Un vis urît. „O ruşine!“ – vorba unui prieten.
Sună ca un titlu de telenovelă. Şi, mai în glumă, mai în serios, natura problemei aduce destul de bine cu o suită de despărţiri şi reveniri dintr-o dragoste cu năbădăi. Care e problema? Felul în care vedem teatrul. Chipul întîlnirii noastre cu spectacolul teatral şi cu tot ceea ce se întîmplă în jurul lui.
Deşi difuză, ideea unei anumite inadecvări, senzaţia unui disconfort aproape imposibil de exprimat apar, uneori, chiar şi în străfundurile celor care iubesc cu pasiune tipul acesta de actor. Şi e normal să fie aşa. Pînă mai ieri, insul în cauză voia să distreze lumea cu orice chip. Pe absolut toată lumea.
Afişul e icoana contemporană a unei noi „divinităţi“ – vedeta. În această zonă a „absolutului“ plutesc diferiţi „sfinţi“ – în general, cîntăreţi şi sportivi. Însă la vîrful acestei ierarhii a virtuţilor se găsesc şi actorii de film. Sanctuarele sau locurile de păstrare a imaginilor „sacre“ pot avea chipurile cele mai diferite.
Pe la mijlocul anilor ’80, apărea un film românesc în care un geolog arătos, de pe plaiurile noastre, intra într-o combinaţie încîlcită, de spionaj economic – Racolarea îi zicea. Filmul era foarte confuz şi făcut cu picioarele, dar se bucura de o distribuţie tare – Florin Piersic, Tora Vasilescu, Ion Besoiu, Constantin Diplan etc.
Poţi mai mult! Mult mai mult. În adîncul tău există resurse nebănuite pentru marea performanţă. Redescoperă-te şi demonstrează-le celorlaţi cine eşti! Nu-i aşa că intri în panică în momentul în care trebuie să vorbeşti în public? Mîinile şi picioarele nu te mai ascultă, transpiri abundent, glasul îţi tremură, uiţi absolut tot din ceea ce ar trebui să spui.
Simplu. Pe măsură ce creşte numărul de festivaluri de toate soiurile – cu cît mai neîncăpătoare devin anumite săli de teatru, cu cît mai mulţi spectatori şi vizitatori intră în sala de cinema sau, să zicem, la o expoziţie de fotografie – paradoxal, cu atît mai puţin public participă la toate astea.
Pentru a risipi orice suspiciune – dacă lucrul ăsta va fi fiind posibil – asigur cititorul, de la bun început, că povestea care urmează nu are ca scop nici o urmă de culpabilizare a cuiva. Din nefericire, precizările de felul ăsta sînt foarte necesare.
O statistică europeană, făcută în urmă cu vreo trei ani, arată că, în România, 42,5% dintre locuitori nu au toaleta în interiorul casei. Iar 41,2% nu au baie sau duş. Pentru ca tacîmul să fie complet, statistica mai arată că 55,3% dintre români trăiesc în locuinţe supraaglomerate.
Deseori, noi – ăştia din provincie – avem dreptate să fim speriaţi şi fascinaţi în acelaşi timp de tot ce poate însemna Capitala. Se întîmplă la fel cu oameni din multe locuri de pe planeta asta, cînd se gîndesc la capitalele lor. În poveştile idealizate, provincialul vine să cucerească, într-un fel anume, capitala.
La concertele de pe aici – sau la cîntările pe care le fac dragii noştri solişti de muzică uşoară, atunci cînd vizitează comunităţile româneşti de prin lumea largă – există o formulă-cheie care declanşează nostalgia, dorul, lacrimile, visarea.
Prietenul meu îşi spunea povestea, maimuţărindu-se cu drag şi imitînd-o pe fie-sa. Deasupra mesei noastre era un televizor, dat pe CNN. Una dintre ştiri era despre ghiozdanul antiglonţ, pentru elevii americani. Se poate cumpăra şi cu o gecuţă antiglonţ, foarte la modă.
Ca orice lucru supraexpus – ca în orice obsesie a „dezbrăcării“ cu orice chip, a privirii doritoare să vadă mult dincolo de orice limită a vizibilului – showurile cu găteală devin o formă de pornografie gastronomică. Sintagma nu vine doar de la Julian Barnes.
Ei... măi, mamă... voi n-aţi prins. Şi dacă aţi prins, eraţi mici, ce mai ştiţi voi acuma? Nimic. Pun-te masă, scoal-te masă, fără griji, normal că nu mai ştii nimic. Că şi-nainte – mai zic cîte unii –, că nu erau de nici unele. Da’ zic aşa, să nu tacă. Era, domnule. Găseai de toate.
Toată lumea o ştia de… „Măicuţa“. Aşa îi ziceau toţi. Era o apariţie bizară, din altă lume, venită direct din visul somnului de după-masă al unui împătimit de suprarealism. O vedeam des, mergînd legănat, ca o corabie mare. Ţinea privirea în pămînt şi căra mereu după ea o geantă neagră, încăpătoare.
Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii... şi fraza poate să continue în orice direcţie. Dar oriunde s-ar îndrepta, spre orice destinaţie semantică, atît drumul, cît şi straiele de călătorie ale frazei sînt fatalmente sortite rîsului uşor nervos.
Treaba s-a petrecut foarte repede. Tînărul e foarte talentat, şcoala e de elită, mama e avocat, iar tatăl e vicepreşedinte la Morgan Stanley, una dintre cele mai mari corporaţii financiare ale lumii – dacă nu cea mai mare. Prin urmare, condiţii ideale de ascensiune.
Deşi criza taie cărări adînci prin miriştile resemnării noastre istorice, la oraşe şi sate se organizează, mai departe, mari sărbători, dezveliri de monumente, zile ale localitaţilor, chermeze şi zaiafeturi. Din neant, apar bănuţi pentru cîte o cruce babană, pentru o cîntare cu Fuego sau pentru recitalul unei trupe rebegite, ieşite de la vulcanizare.
În urmă cu vreo 12-13 ani, dădusem în patima jocurilor pe computer. Boală grea. Sute de ore petrecute în faţa ecranului, alături de civilizaţii crescute iscusit, cu multe ore de strategie, şi prăbuşite apoi în războaie crunte.
Luatul la rînd – la tocat – e, prin părţile noastre, o sublimă îndeletnicire de timp liber. Aşa cum alţii, prin alte colţuri ale lumii, mestecă frunze aducătoare de calm şi de seninătate, dau cu zarurile la table sau sfidează eternitatea trecînd, cu degetul mare, de la o mărgică la alta, la noi se ia ceva la tocat – oameni, grupuri, populaţii, naţiuni, cam tot ce mişcă.
Ce titlu mai cu găselniţă, cu fentă, ar putea să aducă o culoare în plus acestei ştiri? Ce figură de stil să faci pe seama acestui fapt, cu efecte atît de paradoxale? Ce sens ar mai avea să te plimbi, la aniversarea asta, prin toate vorbele care s-au tocit, încercînd să spună ceva despre acest disc?
Dacă o să judecăm la nesfîrşit lumea care se găseşte dincolo de răposata cortină de fier doar din unghiul panicilor noastre de civilizaţie abandonată la periferia istoriei, n-o să vedem în faţa ochilor decît conspiraţii, nedreptăţi şi uneltiri la adresa valorilor.
Ceea ce se poate numi „comunism hipsteric“ (sintagma îi aparţine dlui Alexandru Hâncu) are şanse considerabile să fie, mai degrabă, eticheta unui fel în care se vede de aici spectacolul lumii de peste Atlantic. La prima vedere, reacţia de respingere a ofensivei ideologice pornite de stînga hipsterească de la Hollywood e absolut normală.
După cum am promis săptămîna trecută, revin cu cîteva comentarii la o serie de articole cu titlul „Comunismul hipsteric“, semnate de dl Alexandru Hâncu, în revista Kamikaze. În fond, nu e nici pe departe dorinţa de a stîrni vreo polemică sau de a răspunde cu orice chip la o opinie cu care mă aflu în dezacord.
Zilele trecute, întîmplarea face să cunosc un alt român, stabilit de peste zece ani în Canada, venit acasă, în vizită. Stăm la poveşti, bem un vin, şi-ntreb: „Cum e, domnule, în ţara aia? Unii dintre prietenii mei care au stat pe acolo spun că e comunism în toată regula. Chiar aşa să fie?“
A cam dat strechea în unii dintre cei ieşiţi de la Django, cel mai recent film al „sceleratului“ de la Hollywood – aşa l-a numit un forumist, creştin, blînd, tolerant, pasionat de cinema. Un iubitor de cultură de la noi, evident, cunoscător al „adevăratei istorii“, expert în teoria conspiraţiei, unul dintre puţinii pămînteni conştienţi de faptul că americanii ne pregătesc subliminal, de ani mulţi, pentru Guvernul Mondial al Satanei.
Bucureşti. Teatrul Odeon. Spectacol pe text de Bertold Brecht – Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Formulă spectaculară grea. Foarte grea. Muzică multă, extrem de obositoare pentru unii. Cabaret cu chip expresionist, „teatralizare“ cu miză de sport extrem, estetică deloc simplă.
Nebunia începe imediat după Crăciun. Mai toate magazinele „strigă“ multicolor că e rost de chilipiruri babane. Vitrinele se sufocă de „sale“ scris în toate felurile. Procente peste procente, în cele mai stridente chipuri, lăţite în dosul geamurilor mari, răscolesc liniştea străzilor vieneze.
Exact aşa a zis un compatriot, la o televiziune de ştiri, în ziua în care „trupul neînsufleţit al regizorului a fost dus la crematoriu“. Compatriotul făcea parte dintr-un grup de patrioţi ortodocşi – sau aşa credeau dînşii – revoltaţi de faptul că defunctul urma să fie incinerat, şi nici măcar nu putea fi văzut, din cauza capacului închis al sicriului.
Luaţi cu febra sărbătorilor, cei mai mulţi dintre noi au scăpat o ştire uluitoare. Fiind plasată foarte tîrziu în buletinul de ştiri, vestea aceasta şocantă a trecut neobservată: descoperirea epocală a doamnei profesor doctor Clisuţa Pălinceanu-Cepoi, de la Institutul de Paleontologie şi Paleoastronautică Hülyebacs Barna, din Cluj.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am avut, duminică dimineaţă, o ţîră de ghinion. Auzisem de la nişte prieteni că e foarte frumos la Tîrgul de Crăciun organizat în Piaţa Universităţii, din Capitala patriei noastre. Trecusem pe acolo de mai multe ori, dar nu mi s-a arătat norocul să pot intra.
Aş fi putut să încep cu un titlu mult mai tare. Ceva de genul: „Nişte zeci de milioane de dolari pe care nu-i băgăm în seamă“. Şi aici nu era nici un firicel de metaforă. Nici o aducere din condei, ci purul adevăr. Un munte de bani, pe care nu-i vedem pentru că ochiul nostru nu e antrenat să vadă aşa ceva.
