Un spital numit România

O familie de prieteni – clujeni – trebuie să meargă cu copilul la doctor, la consultaţie. Părinţii copilului sînt uşor alarmaţi, îngrijoraţi, aşa cum ar fi orice părinţi de pe lumea asta. Copilul intră în cabinet însoţit de maică-sa. Domnul doctor se uită la ecranul unui bătrîn aparat ecografic şi-i spune mamei, cu linişte şi seninătate în glas, că e ceva foarte grav. O formă canceroasă care necesită tratament complex. Femeia se îngălbeneşte la faţă. Domnul doctor se uită la ea şi-i spune, la fel de liniştit şi de senin: „Ce-i?! Vi s-a făcut rău? Ieşiţi pe culoar şi deschideţi un geam.“ Cu diagnosticul pus clar după o ecografie, mama şi copilul se internează. Primul contact cu salonul de spital e dur şi n-are sens să fie povestit pe larg. Trăim în aceeaşi ţară. Ştim cum arată lucrurile. Mama copilului bagă mîna în buzunar şi rezolvă, cu ajutorul unei asistente, o mutare într-un loc mai „bun“. Dar întîlnirea cu realităţile spitalului românesc abia începe. Înţelegînd că se deschide un drum de coşmar, părinţii copilului se hotărăsc rapid şi părăsesc spitalul românesc. Din fericire, sînt doi oameni tineri, care au muncit şi au nişte economii care le permit să ia decizii de acest fel. La cîteva zile, ajung în Germania. Diagnosticul e infirmat. E ceva sever, dar în nici un caz ce văzuse domnul doctor la ecograf, în România. Copilul e operat. De puţină vreme s-au întors acasă. Sînt bine toţi.

Deunăzi m-am întîlnit cu tatăl copilului. E un om tînăr, care munceşte enorm, un tip de antreprenor foarte creativ, care-şi cîştigă banii cinstit. A fost un matematician de soi, cu şcoală prin State. N-a vrut să rămînă pe-acolo. Mereu o tot ţinea una şi bună că se poate trăi foarte bine şi aici, că asta e o ţară amuzantă, unde abia începe să se trăiască, un spaţiu al dezgheţului şi al ocaziilor pe care alţii le-au pierdut sau le-au epuizat. Acum, cînd ne-am văzut, mi-a spus că îşi nuanţase un pic punctul de vedere: „Mereu am zis că aici se poate trăi şi că poţi face chestii faine. Acum îmi dau seama că, atîta vreme cît eşti tînăr, felul ăsta de a vedea lucrurile poate să funcţioneze. Dar mi-e foarte clar că nu e o ţară în care să îmbătrîneşti.“  

E doar o poveste simplă, din oceanul de poveşti despre sistemul medical din România. Unele dintre ele te cutremură şi te fac să te zvîrcoleşti în somn. Cred că nu există familie în România – evident, inclusiv familii în care există medici – care să nu aibă o poveste tare, petrecută în spitalele de la noi. Parcă am vorbi despre un lung şi răvăşitor război prin care am trecut cu toţii. De atîta amar de ani, discuţia despre felul – umilitor şi omorîtor de speranţă – în care se face actul medical în România merge mai departe. Iar modul în care punem problema e, în fond, felul nostru de a vedea lumea. Pare că sîntem condamnaţi să trecem prin cele mai urîte lucruri, acceptînd totul de parcă am ispăşi vina unui păcat originar. Şi, fără să punem prea multe întrebări, contribuim la asta, plătind taxe unui sistem de care ne temem pînă în adîncul fiinţei. E ca şi cum am plăti pentru a fi umiliţi şi speriaţi. Fascinant popor, fascinant mecanism.

E ca şi cum ne-am răzbuna unii pe alţii pentru frica interioară, nemărturisită, că n-o să ajungem niciodată la liman. Cum să explici altfel idioţenia, mitocănia, felul rudimentar în care unii dintre cei care au ales o meserie atît de nobilă, aşa cum e cea de medic, se raportează la propria decizie? Sînt oameni care par să se răzbune pe semenii lor pentru că ei înşişi au luat hotărîrea de a face o meserie prin care i-ar putea salva pe cei pe care, de fapt, îi urăsc şi-i dispreţuiesc. E prea încîlcit? Prea greu de înţeles? Lăsaţi la o parte şpaga, livrescul cinism al medicului, condiţiile vitrege absolut reale în care se munceşte, salariile de mizerie ale doctorilor şi ale personalului medical, anii grei de şcoală şi de examene. Îndărătul imaginii pline, complicate, cu bune puţine şi cu rele multe, se conturează felul în care fiecare dintre noi îl priveşte pe celălalt. Cu neîncredere, cu ură, cu dispreţ, atribuindu-i vina de a fi responsabil pentru felul prost şi lipsit de speranţă în care trăim toţi.  

Nu e un mister atît de mare de ce contribuim la bisericile care ne întîmpină la intrarea în spitale. E profund simbolic ceea ce facem, fără să ne dăm seama. Ne punem, de la bun început, viaţa şi speranţele în mîna divinităţii, nu a semenilor care au ales meseria de medic. Din start hotărîm că doar Dumnezeu ne poate salva, iar starea de spirit cu care păşim în incinta spitalului e cea de condamnat. Asta sugerează şi haitele de cîini din curţile acestor instituţii. Toată lumea le hrăneşte şi le adăposteşte pe holuri, ispăşind parcă vina lipsei de compasiune şi de solidaritate pentru semeni. Descărcăm pe cîini melancolia faptului că nu-i putem iubi şi respecta pe oameni. Exprimăm, prin comportamentele astea, tot ce nu ne putem spune prin cuvinte. Cum să explici altfel faptul că accepţi să mănînci – în unele dintre spitalele acestei ţări europene – o mîncare adusă în găleţi de lături pentru porci?  

E ca un lanţ în care toată lumea se răzbună orbeşte pe toată lumea. Nu trebuie să dai dovadă de nici o propensiune iluministă, pentru a-ţi da seama că te poţi organiza să sprijini un spital, exact aşa cum o faci sprijinind o biserică. Dacă vrei să ai biserica aproape, în cartier, să fie mare, strălucitoare şi pictată strident, aşa cum ne place acum, dai un ban. Treaba asta merge şi cu spitalul. Poţi să contribui cu un ban şi aici, să te organizezi, să-l repari, să nu mai mănînci din găleata de porci, dacă ai ghinionul de a ajunge pe acolo.

Nu merge. La biserică dai, pentru că te salvezi. Pe tine. La spital – nu. Acolo mai merg şi alţii. Să se descurce! Treaba lor!

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.