Angela, Angeliki, Angelikoutsaki, Angelipitsiroulaki
Ieşi din România şi treci în Bulgaria pe la Giurgiu, traversînd legendarul pod al prieteniei dintre cele două popoare harnice şi prospere, care vieţuiesc la capătul estic al Europei Unite. Prima oară am făcut drumul ăsta prin 2001. Mi s-a părut îngrozitor. Un vis urît. „O ruşine!“ – vorba unui prieten. Parcă nici n-are sens să descrii ce vezi. E doar o dovadă a felului în care ştim noi să tolerăm – cu o plăcere erotică – urîciunea şi promiscuitatea. Te ia valul indignării, după care cazi în genunea revoltei. Şi te gîndeşti la spînzurători, plutoane de execuţie, biciuiri în piaţa publică, ungeri cu catran şi dare prin fulgi de găină. Aiurea. Edilii – pe care orice om de bun-simţ i-ar pălmui – dorm liniştiţi şi fac burţi sănătoase. Locurile prin care treci arată exact ca în momentul cînd le-ai văzut prima oară şi în toţi anii ăştia în care te-ai vînturat pe-acolo şi ai simţit cum ţi se varsă fierea-n gură.
Pe urmă, vine Bulgaria. O tristeţe. E la fel de sigur – ca rotaţia Pămîntului în jurul propriei axe şi în jurul Soarelui – că în momentul în care scriu rîndurile astea, există cel puţin un bulgar care scrie despre „ai lor“ în exact aceiaşi termeni. Bineînţeles că degeaba. Şi bineînţeles că scrie gîndindu-se la monstruozitatea transformării spiritului critic, participativ, în iluzie a stilului incisiv, caustic, percutant. Crapă spiritul şi triumfă stilul. Aşa e pe-aici, pe la noi, prin Balcani. Vorbim enorm, scriem scurt, ne plac esenţele tari, distilate, turnate în pahare mici, cărora le-am spus, cu abisală drăgălăşenie – „păhărele/păhăruţe“. Pentru că aşa ne place nouă, pe aici. Să transformăm totul în diminutive. Să ungem Lumea cu miere.
Şi pentru că tot veni vorba despre diminutive, ajungi în Grecia. Patria dulcelui, a neolimbii catifelate, a cîntecelului plin ochi de pasiune şi trăiri sfîşietoare. Nu te duci spre nici o paralie, ci-ţi vezi de drum spre Salonic. Oraş legendar, despre care aş povesti zile şi săptămîni. Loc de adunare istorică a celor mai iscusite naţii care au scris definiţia comerţului – evreii, armenii, grecii, turcii. Spaţiu esenţial între Orient şi Occident, întruchipare a multiculturalităţii, oraş-magazin, oraş-restaurant, megatîrg pestriţ care spune dintr-o suflare istoria acestui continent. Semnele crizei greceşti se văd imediat. Deşi nu e ca la Atena, unde toată lumea zice că e jale, oraşul – atît de şic în urmă cu cîţiva ani – e destul de zbîrlit şi cu cămaşa scoasă din pantaloni. Veselia şi vibraţia străzilor au scăzut destul de mult, dar marele tîrg pare că nu e deloc nerăbdător să se predea. E destul de năucit de pumni, dar încă se ţine pe picioare şi mai are un pic de putere să riposteze. Însă ce era strălucitor şi vesel acum cîţiva ani, acum e cam jupuit şi răpus de oboseală. În rest, nici o schimbare majoră. De nicăieri – absolut de nicăieri! – nu primeşti nici un bon fiscal. În cel mai bun caz, o notă de plată scrisă de mînă. Ăştia n-au nici un chef să se predea. Ţin cu dinţii de felul lor de-a fi. Să vedem cine cedează – doamna Merkel, sau cei mai petrecăreţi cetăţeni ai continentului? Rîzi în hohote şi mergi mai departe.
La Pireu, te urci pe vapor. Dacă ai ajuns mai devreme, dai o tură prin port. Sînt străzi care s-ar putea potrivi oriunde – la Kabul, Islamabad, Beirut, chiar şi la Bîrlad. Cîrciumi mici, care-şi aşteaptă muşteriii. Kokoretsi – măruntaiele de miel trase-ntr-un maţ –, ieduţul şi mieluţa la cuptor, bamele şi iepuraşul cu sos grosuţ, de ceapă, s-au cam rărit. Şaormele şi kebabul fac ravagii. La Salonic, într-o cîrciumă de notorietate planetară, o tînără mai rubensiană, de prin nordul Europei, mînca, fără să respire, dintr-un castron uriaş de paste bologneze, pe care le construia, pentru fiecare îmbucătură, pe o ditamai jumătatea de chiflă pufoasă şi dolofană. Aici, la Pireu, în cîrciuma în care am nimerit, la masa de alături stingeau la şaorme nişte compatrioţi arşi de soare. Era evident că erau oameni sărmani, plecaţi la muncă grea. Fără nici o glumă – se vedea că sînt munciţi de-adevăratelea, trişti şi obosiţi. Vorbeau aproape în şoaptă. Au plătit cu toate monedele pe care le-au găsit prin buzunare. L-am auzit pe unul dintre ei spunînd: „E, acu’, că ne-am umflat ca la Clanu’ Sportivilor, hai la drum!“ Era o glumă foarte tristă, spusă la ridicarea de la masă, după apucarea paporniţelor în care îşi duceau tot ce-aveau.
Pe vapor, spre Creta, o imagine perfectă a „reformei“ greceşti. Pe puntea de primire a pasagerilor, la recepţie, stăteau aliniaţi perfect vreo 10-15 domni stewarzi. Absolut toţi cu feţe căzute, plictisite. Cei mai mulţi dintre ei, oameni în vîrstă, ai jura că sînt pensionari de multă vreme. Am nimerit în grija unuia dintre ei, să ne ducă la o altă recepţie, pe o altă punte. De acolo, el lua o cheie şi ne conducea la o cabină pe care am fi găsit-o singuri, fără nici o problemă. Asta era toată activitatea lui. La o oră după ce ne-am îmbarcat, i-am regăsit pe toţi domnii stewarzi, pe o punte exterioară, la fumat şi la poveşti. Lucrul era gata. Urma odihna.
În nord-vestul Cretei, într-un sat care – spre slava Domnului! – nu apare nici măcar pe navigatorul de la bordul maşinii, l-am regăsit pe Iorgos, cel mai simpatic cîrciumar din lume. Cînd l-am cunoscut, în 2001, am băut din greu, cot la cot, într-o seară în care pusese pe masă un Sargos măreţ, proaspăt pescuit. În culmea veseliei, atunci, mi-a spus: „Mai frend, for iu, hiăr, evriting is fri.“ Pe urmă, s-a uitat în jur, ştiind că parcă mai era ceva de zis. Dar ce?! La un moment dat, a văzut-o pe nevastă-sa, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Apoi a adăugat: „Uaif, not fri. Uaif, only for me!“ Şi rîdeau amîndoi de se tăvăleau pe jos. Erau veseli şi acum. Dar o urmă de tristeţe plutea în jur. Tocmai se anunţase la ştiri. Doamna Merkel cîştigase zdrobitor alegerile din Germania.
