Vă dopaţi, oştenii mei?

Pînă unde ar putea să meargă orice extindere acceptabilă a noţiunii de etică în sport? Are etica o legătură directă cu ideea de fairplay? Ce se înţelege prin „şanse egale“? Dar prin „puritatea spectacolului sportiv“? Participăm noi, publicul microbist, în mod absolut direct, la o gigantică spirală a ipocriziei? Care e înţelegerea corectă, cuprinzătoare, a actului de dopaj? Există cumva – şi nu de ieri – o adevărată filozofie a dopajului, care face parte din faţa nevăzută a definiţiei spectacolului sportiv? Fără a judeca pe nimeni, fără nici o pretenţie a certitudinii – ci, mai degrabă, doar cu dorinţa de a aduce în discuţie o asemenea temă –, vă propun s-o luăm metodic, întrebare cu întrebare. Nu neapărat în ordinea în care au fost formulate. Şi, mai ales, descurajînd orice interpretare simplistă, din partea grăbiţilor care ar concluziona suveran că aceasta este o pledoarie pentru dopaj.  

Să luăm un sport, la întîmplare. De fapt, nu chiar la întîmplare, ci chiar un sport olimpic. Un sport apreciat, respectat, elegant, care se bucură de o istorie remarcabilă: patinajul artistic. În 1882, la Viena, norvegianul Axel Paulsen execută, pentru prima dată în faţa unui public, săritura care îi poartă numele. Vreo zece ani mai tîrziu, se înfiinţează Federaţia Internaţională de Patinaj. Urmează Salchow, Rittberger, Lutz, mari patinatori care rămîn în istorie prin evoluţii artistice şi procedee tehnice păstrate în repertoriul clasic al acestei discipline. În primii ani de după 1900, apar şi femeile în acest sport, aducînd, la rîndul lor, o contribuţie esenţială. Sonja Henie, din Norvegia, e prima mare legendă a acestui sport. Multiplă campioană olimpică, mondială şi europeană, Henie trece la profesionism în 1936. Asta înseamnă, în primul rînd, gale şi spectacole demonstrative, dar şi producţii cinematografice. Visul dintotdeauna al Sonjei fusese să devină actriţă şi să cucerească Hollywood-ul. Chestie care i-a şi ieşit din plin. Odată cu trecerea la profesionism, a semnat – cu Darryl Zanuck în persoană! – un contract care conţinea o sumă fabuloasă pentru acea perioadă. Ajunsă la Twentieth Century Fox, Henie a devenit, brusc, una dintre cele mai bine plătite artiste din lume. Imediat, dădea lovitura cu filmul One in a Million, reuşind să fie recunoscută ca o vedetă de talie mondială. Dincolo de banii din contractul cu Zanuck, Sonja Henie cîştiga enorm din show-uri produse de ea însăşi, dar şi din publicitate – patine cu autograf, colecţii de haine, bijuterii, păpuşi, tot arsenalul de marketing care vinde o vedetă de asemenea anvergură. Show-ul fastuos pe care îl dădea în anii ’40 la Center Theatre, din cadrul Rockefeller Center de la New York, a vîndut milioane de bilete. Poveştile despre ea ne-ar lua zile întregi. Mai amintesc doar cîteva lucruri. Unul dintre fanii Sonjei era chiar Adolf Hitler, cu care se şi întîlneşte în cîteva rînduri. De altfel, pentru premiera germană a filmului One in a Million, Henie a tratat direct cu Goebbels. Pe panta descendentă a acestei uluitoare cariere, celebra sportivă şi artistă a dat în patima alcoolului (deşi unii îi spun „darul beţiei“ – oare de ce?). A murit de leucemie, în 1969. Întreaga istorie a Sonjei se găseşte, evident, pe Wikipedia, şi poate fi o lectură palpitantă, de duminică.

Am spus această poveste doar pentru a sublinia un singur cuvînt – artistic. Un cuvînt care tulbură profund definiţiile posibile ale sportului, delimitările eticii, raportările la morală, imaginea pură a spectacolului sportiv. În momentul în care acceptăm ideile de artă şi spectacol în sport, definirea rigidă a acestei noţiuni are probleme foarte serioase de situare. Competiţia de pe poziţii de egalitate se clatină, iar fundamentele etice ale arhitecturii ideatice a noţiunii de sport trec printr-o lungă şi complicată revizuire. Pentru că, în momentul în care vine vorba despre artă, despre impresie artistică, sportul „pur“ devine altceva. Îşi schimbă spectrul de analiză şi bazele existenţei, cu totul independent de istoria sa anterioară. Dar chiar şi istoria anterioară o fi exact aşa cum credem noi? Este sportul – ca spectacol sportiv – în esenţa sa, o noţiune pură, legată de utilizarea în competiţie a capacităţilor fizice şi psihice ale unor indivizi care pornesc la întrecere cu şanse egale? Sau, mai precis, e doar atît?

Amestecul artei în sport nu poate decît să dea prilej de dezbatere aprinsă. Dacă acceptăm că e şi artă, sportul nu răspunde doar eticii... sportive. Ci şi eventualităţii absenţei eticii, ca în cazul uneia dintre definiţiile posibile ale artei. Discuţia se complică, de fapt, cu cît venim mai încoace, în istorie, descoperind faptul că învingătorul din competiţia sportivă ocupă un statut social important, dar şi o poziţie financiară extrem de bine situată. Rentele viagere ale campionilor olimpici, titlurile de maestru al sportului şi maestru emerit al sportului, departe de a fi mari lovituri financiare, sînt, totuşi, dovezi evidente ale certitudinii existenţei statutului social al campionului, recunoscut şi protejat la nivel de stat.

Am ales exemplul patinajului artistic pentru că acest sport conţine în denumirea sa, la vedere, cuvîntul „artistic“. Nu e singura denumire de sport care face această referire. Însă, de la săriturile de la trambulină, pînă la gimnastică, sînt suficiente sporturi prin care trece vibraţia artisticului. Iar prin cele prin care această vibraţie nu trece în mod clar, explicit, trece – ca un tren de mare viteză – fascinaţia statutului social major şi a îmbogăţirii. Sigur că da, spectacolul sportiv nu se referă doar la aşa ceva. Însă am da dovadă de o mare lipsă de fairplay dacă nu recunoaştem că efortul major în sport conţine şi ideea propulsării sociale. Nu e nimic rău în asta. Şi nu e deloc o noutate a societăţii de consum. Dar, despre toate astea, în numărul de săptămîna viitoare.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.