Idei şi substanţe interzise – sper să puteţi crede ceea ce vedeţi

Săptămîna trecută, aminteam despre excelentul interviu realizat de Radu Naum cu ciclistul danez Michael Rasmussen. Cuvintele din subtitlu îi aparţin acestui sportiv. Ele spun enorm, atît în text, cît şi în subtext. Însă, pe parcursul acestui interviu (care poate fi văzut în întregime pe YouTube), Rasmussen spune mult mai mult decît atît. Iată cîteva exemple:

Radu Naum: Avem acum o nouă generaţie care vorbeşte cu convingere despre un ciclism curat. Sînt foarte mulţi oameni care nu ştiu ce să mai creadă. Ce ar trebui să credem?

Michael Rasmussen: Sper să puteţi crede ceea ce vedeţi. (…) Sincer, cred că lucrurile merg în direcţia bună acum, dar ca să credem că dopajul a dispărut din lumea ciclismului sau a sportului în general, ar fi foarte naiv. (…) Poţi concura fiind curat, puteai să faci asta şi acum zece ani, puteai să termini Turul Franţei curat, dar nu puteai să-l cîştigi.

R.N.: E ideea pe care o afirmă Lance Armstrong, care spunea că nu poţi cîştiga Turul Franţei fără să-ţi bagi în sînge anumite substanţe.

M.R.: Dacă te uiţi în istorie, sînt multe lucruri care indică faptul că Lance Armstrong are dreptate. Cred că e important să înţelegem că atunci cînd a fost inventat Turul Franţei, acum 110 ani, era o competiţie care dura 6 zile şi care avea o lungime de 2400 de kilometri. Pe biciclete antice, care n-au nici o legătură cu cele pe care concurăm astăzi. Dintr-odată, se crease o competiţie sportivă care atrăgea oameni foarte nebuni. Şi, evident, ca să parcurgă traseul, trebuiau să facă lucruri nebuneşti. De-atunci încoace, situaţia a luat amploare. A devenit o cultură. Şi ca să schimbi o cultură, e nevoie de foarte mult timp. (…) Cred sincer că mulţi dintre jurnaliştii care au scris despre, sau au comentat Turul Franţei, mulţi ani la rînd, erau la curent cu aceste practici. Dar au intrat în jocul ăsta, alături de ciclişti şi de această cultură. (…) Cînd totul a fost dat la iveală, (…) evident că a fost mai uşor pentru jurnalişti să schimbe direcţia cu 180 de grade, dar lucrul ăsta nu se poate face cu întreaga cultură despre care vorbeam.

*

Încă de la începuturile Turului Franţei, cicliştii erau personajele vizibile ale acestui joc. Personajele aflate în umbră erau medicii care găseau soluţii halucinante pentru a ţine în formă vedetele jocului. Una dintre găselniţele acestor personaje discrete era folosirea stricninei în anumite doze. Drogurile acelor vremuri – de la opium pînă la toate soiurile de amestecuri greu de închipuit – au însoţit spectacolul încă de la apariţia sa. Totul pentru a ţine în formă actorii. Personajele dispuse să facă orice pentru a învinge şi pentru a fi văzute învingînd. 

În primii ani de după 1800, în Anglia erau la mare modă cursele de rezistenţă. Un soi de marşuri pe distanţe foarte lungi, care se bucurau de participarea entuziastă a unui public foarte numeros. Lumea se mira şi urmărea, cu sufletul la gură, nişte oameni care, fără hrană şi cu foarte puţină apă, parcurgeau nişte distanţe uriaşe, fără să se oprească. Promotorii acestor evenimente au văzut că marfa spectaculară prinde, şi au mărit, an de an, distanţele parcurse în aceste întreceri. Dopajul era regulă. Nimeni nu se putea ţine pe picioare după asemenea eforturi, fără ajutorul substanţelor miraculoase. Şi pentru că aceste spectacole se bucurau de un succes enorm, promotorii s-au gîndit să încerce formate asemănătoare, dar cu ciclişti. Les Woodland, autorul unor cărţi devenite repere în istoria ciclismului, scria în This Island Race (Mousehold Press, 2005) despre atleţii şi cicliştii „dispuşi să suporte, în faţa unui public, chinul şi mizeria; la urma urmei, un mărşăluitor care nu mai rezistă poate doar să se oprească şi să se aşeze – pe cînd un ciclist cade, şi e posibil să antreneze în cădere şi alţi ciclişti care sînt lîngă el. E mult mai distractiv.“

Cuvinte ca vedetă, cultură, spectacol, format, regie fac parte din esenţa sportului, aşa cum se înfăţişează el azi, dar aşa cum era şi cu foarte multă vreme în urmă. Există o spirală a ipocriziei, care ne antrenează pe toţi deopotrivă – sportivi, jurnalişti, spectatori – atunci cînd, în spatele dorinţei tuturor de a asista la spectacol, îngrămădim discursuri despre etică şi despre romantismul funciar al competiţiei. Într-un fel, ştim că e imposibil ca performanţa fizică să nu se oprească, la un moment dat, în faţa unei limite. Iar în alt fel vorbim în termeni absoluţi despre lupta cu secundele, fracţiunile de secundă, centimetri, metri, kilometri pe care fiinţa umană îi cucereşte în lupta cu ea însăşi. Lucru care, tehnic vorbind, e valabil, dar în spectacolul sportiv e un soi de „ficţiune reală“ care se sprijină în principal pe condiţia voyeuristă a spectatorului. În dorinţa de a vedea un spectacol cît mai autentic, confundăm veridicitatea cu adevărul pur, implicînd în discurs principii etice complet străine unei ordini la care am aderat tacit, făcîndu-ne că plouă.  

Evident, toate astea nu înseamnă că nu există în sport zone ferite de acest tip de discuţie. După cum nu înseamnă nici că dopajul ar trebui să devină, oficial, o nouă dimensiune a sportului, recunoscută şi asumată de toată lumea. Deşi, aici ar fi loc de o foarte lungă dezbatere. Însă, într-o lume în care meciuri trucate în Europa se „ingineresc“ în nişte birouri din fundul Asiei, într-o lume în care definiţia ideii de dopaj capătă nişte dimensiuni copleşitoare, americanii au găsit, de ceva vreme, o soluţie de mijloc – wrestling-ul. Sportul de contact regizat şi asumat ca atare. Sigur că nu asta e soluţia. Dar, vorba lui Moromete: „E şi ăsta un punct de vedere.“  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.