Definirea sărăciei e o întreprindere foarte grea. De la înaltele tribune ale marilor conferinţe internaţionale, la catedrele universităţilor, de la cercetările sociologilor şi asistenţilor sociali, pînă la estimările cinice şi seci ale finanţiştilor, hermeneutica sărăciei traversează epocile, într-un continuu elan al interpretării.
Led Zeppelin, Fellini, Pink Floyd, Tarkovski, Yes, Antonioni, Genesis, Golding, Dostoievski, Beatles, Ginsberg etc. Încheiam articolul de săptămîna trecută cu aceste nume, doar cîteva „piese“ grele din lunga listă a „parolelor sacre“ care ne fac să „ne recunoaştem între noi“, să ştim că „sîntem de-ai noştri“.
Realismul socialist nu a însemnat, aici, la noi, doar punerea în practică a unei „revoluţii în gîndire“, apărute la începutul anilor ’30 în Uniunea Sovietică. Rădăcinile estetice ale acestei ideologii culturale sînt mult mai adînci. Iar victoria impunerii unui asemenea fel de a vedea lumea nu vine doar din reprezentarea „realistă“.
Săptămîna trecută, am primit de la tine un e-mail cu textul următor: „Am tot încercat să dau de tine şi m-am gîndit că cel mai sigur e să îţi scriu un mail. Am găsit un produs super mişto. Este un ondulator care se foloseşte foarte uşor şi poţi economisii timp!!!"
Prin latrină. Budă. Privată. Umblătoare. Unde se duce Vodă pe jos. Adică „veceu“, aşa cum îi mai spunem cel mai des. Closetul e un mare centru al circulaţiei ideilor. În traficul infernal al acestui univers strict limitat ca spaţiu, se înghesuie şi claxonează idei dintre cele mai diverse, teorii, principii, gînduri fugare.
Zilele astea, văzîndu-i pe actorii principali ai sinistrei execuţii de la Paris, mi-am amintit de filmul lui Jarmusch. Evident, nu e vorba de vederea lor în pozele furnizate de Poliţia care îi căuta cu înfrigurare, ci de filmările care au ieşit şi ies la iveală acum, după ce asasinii au fost „lichidaţi“ – termenul aparţine Poliţiei franceze.
Aud în jur, tot mai des, discuţii despre cît de sinistră e America şi despre „cît de proşti sînt americanii“. O vreme, lucrurile astea pot fi de înţeles. Orice ideal suferă, la un moment dat, de o îmbătrînire care îl degradează şi îl prăbuşeşte în derizoriu.
După aflarea rezultatului final al alegerilor prezidenţiale de la noi, un prieten mi-a trimis un SMS cu textul din titlu. I-am răspuns: „Abia de azi încolo o să vedem dacă sîntem.“ Mi-a scris din nou, la scurt timp, certîndu-mă un pic pentru „lipsa de entuziasm“. Am încercat să-i răspund, dar cum să explici aşa ceva într-un SMS?
E sfîrşit de an, ar trebui să vorbim despre lucruri frumoase, să trăim din plin „magia sărbătorilor“, sau, dimpotrivă, s-o ironizăm. Chiar dacă facem bancuri pe seama „spiritului Crăciunului“, e doar un alt fel contemporan de a trăi această sărbătoare.
În miezul verii, pe nişte călduri căpietoare, eram la Alexandria. Asta, nu aia; ca să preîntîmpin glumiţele de tip „Care Alexandria?“. În inima unei cîmpii perfect netede, sub un soare crunt, oraşul gîfîia resemnat. Ca peste tot, şi aici sînt oameni care vor să schimbe faţa gri a locului.
În ziua anunţării rezultatului final al alegerilor din Basarabia, am primit un mesaj de la o prietenă din Chişinău: „La mulţi ani, de ziua noastră! Dar e cel mai trist 1 Decembrie pe care l-am trăit pînă acum. E ruşinos că nu reuşim să fim un popor. Pentru prima dată, mi-a venit să-mi fac bagajele şi să plec de-aici.“
Îmi recunosc, de la bun început, limitele înţelegerii. Nu pricep ce satisfacţie se poate găsi în împuşcarea unui elefant. La fel, nu găsesc nici o bucurie în ideea de a omorî un iepure, o căprioară, un biet cocoş de munte, o antilopă, sau un leu care stă şi leneveşte la soare, fără să fi sărit să-ţi rupă capul.
Entuziasmul de după anunţarea rezultatului alegerilor prezidenţiale produce, în mod firesc, nişte aşteptări foarte mari. Unele dintre ele se dovedesc a fi pline de imaginaţie. Mulţi compatrioţi se întrec în formularea unor asemănări, care mai de care mai sofisticate, între noul preşedinte ales şi Regele Carol I al României.
Sau pe însuşi dreptul de a vota. Evident, e o metaforă. Unul şi acelaşi tip de realitate – cel la care face referire metafora în cauză – se poate exprima şi altfel, mult mai frust, mai direct, dar nu e cazul. Ştim cu toţii despre ce e vorba. Plus că „actul urinării“ sună mult mai cool, în ordine intelectual-politică de centru.
Să zicem că eşti cetăţean român şi vii în vacanţă, de sărbători, acasă, la prieteni, rude, părinţi. N-ai mai fost de cîţiva ani. Ai muncit din greu în Occident, ai strîns din dinţi, ai adunat bănuţ cu bănuţ. Ţi-ai imaginat în fiecare seară, cînd puneai capul pe pernă, momentul ăsta, clipa în care te întorci acasă.
Cu vreo cîţiva ani în urmă, mergeam în „ţara vecină şi prietenă“cu sentimentul clar că de acolo începe lumea civilizată la care aspirăm şi noi pe-aici. Ardelenii, crişenii, bănăţenii călătoresc frecvent în Ungaria şi văd lucrul ăsta ca pe unul foarte firesc.
E greu să nu-ţi aminteşti în zilele astea de una dintre scenele memorabile din filmul Dog Day Afternoon, în regia lui Sidney Lumet. Sonny Wortzik (Al Pacino) jefuieşte o bancă, pentru a face rost de banii care ar acoperi costurile unei operaţii de schimbare de sex pentru iubitul lui.
Al unui anumit fel de oboseală. Al acelui moment cînd ţi se pare că lipsa de sens şi eşecul sînt singurele destinaţii posibile. Singurele adrese spre care se poate îndrepta orice resort al fiecărei respiraţii. E chipul hidos al oboselii paralizante, al instalării unui venin pervers, care adoarme orice atenţie şi scînteiere a voinţei.
Spaţiul public de la ora asta ni se pare, în mod aparent paradoxal, o continuare a marii minciuni din comunism. Pentru că, din nefericire, aşa ne-a ieşit această traducere. Atunci ni se spunea că puterea e a întregului popor, mai cu seamă a clasei muncitoare.
Pentru mulţi dintre noi, resursele de ataşament, compasiune, respect funcţionează în parametri normali, cînd e vorba despre cineva care suferă de o problemă gravă de sănătate. Însă, cînd problema e una care face parte din universul sănătăţii mintale, lucrurile se schimbă.
„Să fii mic în România“ se traduce, din româneşte în limba română, în felul următor: eşti un cetăţean normal, cu drepturi teoretice şi îndatoriri practice – cu iluzia că eşti egal cu alţi cetăţeni, din alte state ale Europei – dar cu certitudinea că, mic fiind, la tine în ţară n-ai nici o şansă să-ţi găseşti dreptatea, dacă eşti victima unui abuz.
De ani buni, la televiziunile noastre de ştiri, a început un proces de deşertificare a spaţiilor destinate ştirilor externe. Procesul a continuat în forţă, iar în urma lui a lăsat departamente „pîrjolite“ şi jurnalişti „sinistraţi“, care n-au avut de ales şi, forţaţi de împrejurări, fie au trecut la alte secţii, fie s-au apucat de alte meserii.
În timp ce în Estul Europei se aşterneau întunericul, tristeţea, fiorul terorii, în Vest se năştea noul ritm al capitalismului. Pe cînd în ţările rămase în sfera de influenţă a sovieticilor începea o istorie a jafului şi a secătuirii economice pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice, în Europa de Vest se deschideau robinetele consumului.
Deseori, „dumneata“/„dumitale“ ascund dorinţa reală de a spune, de fapt, „mă“/ „bă“. Purtînd pe ele un strat de praf care le oferă aspectul unui soi de „marfă vintage“, aceste forme ale pronumelui de politeţe pot transporta mai multe feluri de încărcătură semantică.
De ceva vreme, starul absolut al talk-show-ului de la CNN zîmbeşte lumii întregi, trăindu-şi o a doua tinereţe plină de entuziasm, la RT (Russia Today). Pentru unii, asta a fost, în 2013, o ştire tare. Pentru alţii, e motiv de profundă mirare, chiar şi acum, cînd află că celebrul personaj a trecut la… „ăilalţi“.
Pe lista obiectelor golite de utilitate şi de conţinut simbolic, diploma de facultate se luptă, cu şanse serioase, pentru unul dintre locurile fruntaşe. Asta în timp ce diploma de bacalaureat a devenit un soi de adeverinţă-anexă la orice card de identitate, un act cumva asemănător cu certificatul fiscal sau cu cazierul.
Una dintre asemănările care leagă – aparent surprinzător – lumea umbroasă a cuţitarilor şi a mardeiaşilor, de lumea „paşnică“ a birourilor e tăiatul fin, precis, pe la spate. Metoda cuţitarilor pare simplă, la prima vedere, dar necesită vreme lungă de exerciţiu. Ideea e să te plasezi lateral sau în spatele victimei.
Bucureşti. Discuţie între doi domni, la o terasă. „Varză sînt, nenică! Fac cu nervii. Tre’ să plec în concediu, că altfel le şi sparg faţa lu’ unii de pe la job. Cre’ că bag un Belek d-ăla la all inclusive, să uit dracu’ de ăştia, că nu-i mai suport. Clar! Mă duc la turci, le beau tot şi stau în piscină.
În ultimele zile, de la izbucnirea scandalului în care este implicat fratele şefului statului, termenii „rom/romi“ au dispărut aproape cu desăvîrşire, lăsînd loc unui entuziasm general al revenirii termenilor „ţigan/ţigani“.
Sau Mişu. Sau Vasia. Sau Nelu. Sau Karcsi. Nu contează numele. E domnul care se pricepe la toate. Ştie cum merg lucrurile şi rezolvă chestii. Întotdeauna, dacă nu se pricepe el – ceea ce se întîmplă foarte rar –, atunci ştie pe cineva care se pricepe.
Toţi avem o părere despre Simona Halep. E normal. Performanţa ei extraordinară vine într-un moment în care multora li se pare că, pe aici, nu prea se mai poate face nimic. Olimpicii de la mate, de la info sau de la fizică pleacă pe capete. Cei mai mulţi vor la şcoli de pe-afară.
Deci, dacii sînt la temelia catapetesmei lumii. Se dovedeşte zilnic, fără putinţă de tăgadă, că strămoşii noştri nu numai că făceau legea în jumătatea asta de Europă, dar mai sînt şi părinţii a toate cîte sînt şi rîd nevinovate la soare.
Sau: „Basarabia, pămînt românesc!“ Sînt texte pe care le vezi deseori pe pereţii gangurilor, în veceuri publice, pe clădiri din toate oraşele... Entuziasmul nostru public faţă de ceea ce numim „Basarabia“ se limitează, de multe ori, la declaraţii mai mult sau mai puţin înflăcărate.
Aici, la noi, atunci cînd descoperim gunoiul pe care noi înşine l-am băgat sub preş, se porneşte un tăvălug vindicativ generalizat. Arătînd cu degetul categorii întregi, trăim, pentru scurtă vreme, cu senzaţia că ne-am răcorit.
Acum cîţiva ani, undeva, prin sudul insulei Creta, am cunoscut un preot ortox român. Plecase din ţară, aşa cum pleacă orice om obişnuit, la muncă, în căutarea unei vieţi mai bune. Părintele era o persoană extrem de deschisă, dornic să povestească de toate, bucuros că se întîlnea cu un compatriot
Nici nu ştiu de unde să-ncep. Tocmai am ieşit de la un concert. Unii ar spune că entuziasmele astea nelăsate la decantare, tentaţia de a da drumul la robinetul cu superlative sînt semne de superficialitate şi neaşezare în idei. Aşa o fi, dacă eşti construit din table galvanizate mai mult sau mai puţin „intelectual“.
Zilele trecute. La o discuţie cu prieteni dragi. Subiect: caligrafia, ca disciplină de studiu în şcoala elementară. Replica din care ne-am luat: „Cînd a intrat în clasa I, fiica noastră ştia deja să scrie şi să citească. Am vorbit cu învăţătoarea şi am decis să sărim peste linioare şi bastonaşe.
La o zi după povestea de săptămîna trecută – pentru cei care au dat peste ea, cea cu vînzătoare cumplit de antipatice şi păstrăvi mucegăiţi –, tot aşa, cam pe la ora prînzului, mă duc să-mi încerc norocul la unii care vînd mîncare gătită. Şi tot în buricul Capitalei noastre.
Cîteva zile înainte de Paşti. Tristeţea începe odată cu stricarea vremii. Dintr-o primăvară curajoasă, totul se prăbuşeşte, brusc, în ploaie şi frig. Chipurile compatrioţilor, adineaori luminoase, se încruntă şi se schimonosesc. Traficul de pe străzile Capitalei explodează ca un covor de bombe cu noroi.
Ziarele şi emisiunile de ştiri de la televizor au tot amintit în ultima vreme povestea domnului Augustin Căpâlnaş, poliţistul care conducea, de ani buni, fără permis. E drept, istoria personajului central al acestei poveşti culminează cu momentul în care se descoperă că omul nu avea permis de conducere.
„Referendum“ este cel mai recent element radioactiv intrat în tabelul cunoscutului cercetător Vladimir Vladimirovici Putin. Ca toate marile descoperiri ale ştiinţei, pare una simplă. Se ia o noţiune de bază a democraţiei, un element constitutiv esenţial al lumii civilizate, se dotează cu un fitil cît mai rudimentar...
Precizez de la bun început: nu vreau să sune a deznădejde. E, mai degrabă, o tristeţe. O amăreală legată de faptul că poţi avea şansa de a fi conectat la tot ce se întîmplă pe lumea asta, să ai toate gadget-urile la modă, dar să fii cumplit de rămas în urmă.
În momentul în care uşile mari, de palat imperial, s-au deschis – iar în urma anunţului rostit cu aplomb şi-a făcut apariţia în sală Vladimir Putin –, lumea în care trăim a intrat într-o nouă etapă istorică. După revoluţii, cataclisme naturale, acte de terorism – toate transmise la televizor –, a venit şi momentul reîmpărţirii lumii.
Există o anumită formă, un fel supreme de dispreţuire a compatrioţilor. E un fel de a vedea lumea, pe care îl moştenim din vechime, nu e vreo nouă achiziţie a vieţii în libertate. În mulţimea asta de oameni care fac naţiunea, există două categorii, mari şi late. „Noi“ şi „ei“.
Ca de obicei în ultimii ani – de la un scandal petrecut în scara blocului, pînă la marile evenimente internaţionale –, orice fapt care se abate peste noi ne găseşte profund divizaţi. Unii văd chestia asta ca pe un mare cîştig.
În doar cîteva ore, spectacolul lumii se poate schimba fundamental. E suficientă cunoscuta fîlfîire a aripii unui fluture, undeva, într-un colţ al acestei planete, pentru ca, la nivelul scenei gigantice, la care căscăm ochii cu toţii, să se petreacă o schimbare de proporţii.
Piaţa în care se desfăşoară revoluţia de la Kiev arată ca un gigantic platou de cinema, unde se lucrează la un film de acţiune. În ultimele luni, locul acela a devenit un subiect constant al ştirilor. Apeşi pe un buton şi ai acces direct la un soi de reality show în care producătorii nu se joacă de-a realitatea, ci o livrează de-a binelea, ambalată bizar, în nişte straie vintage, dar, cumva, extrem de la modă.
Staţi liniştiţi, n-aţi greşit revista! Cele trei legume miraculoase sînt isteria, scandalul şi harababura. Iar efectele lor miraculoase – e drept, dincolo de alea perverse – sînt vizibile cu ochiul liber. Adică, e evident, ca pumnu’ la ochi, că unora le fac foarte bine chestiile astea. Îi înviorează.
E titlul unei piese muzicale a grupului Queensryche şi face parte din marfa legendară a albumului Operation: Mindcrime, apărut în 1988. Din versurile piesei străbate o profundă stare de nelinişte. Un tînăr – eşuat în patima drogurilor şi intrat pe mîna unora care-l transformă în asasin – se uită în jurul lui şi constată halul de degradare a lumii în care trăieşte.
Sau Trist()mania. Sau Penibil()mania. Astea ar putea fi – toate trei, plus altele, de pe o listă foarte lungă – titluri posibile ale unor scenarii cu poveşti despre felurite personaje din marea grădină a Carpaţilor. Personaje care populează acest spaţiu de legendă şi dau culoare acestei lumi.
