Napoleon şi robinetul de aur

Piaţa în care se desfăşoară revoluţia de la Kiev arată ca un gigantic platou de cinema, unde se lucrează la un film de acţiune. În ultimele luni, locul acela a devenit un subiect constant al ştirilor. Apeşi pe un buton şi ai acces direct la un soi de reality show în care producătorii nu se joacă de-a realitatea, ci o livrează de-a binelea, ambalată bizar, în nişte straie vintage, dar, cumva, extrem de la modă. Totul pare o lucrătură „profi“, din care lipseşte tocmai „cusătura“ vizibilă a scenariului la care caşti ochii. Te trezeşti dimineaţa, faci minutele de înviorare, şi dai pe Piaţa de la Kiev, să vezi care mai e treaba. Te duci la duş, în timp ce aparatul de filmat corectează cadrul în care se vede un lunetist. Peste o jumătate de oră, mai tragi cu ochiul spre ecran, dar sînt reclame, aşa că ai timp să asculţi sunetul fulgilor de cereale care cad în castronul cu lapte. Asta dacă nu eşti cumva vreun cowboy contemporan şi nu faci o omletă bestială, cu de toate. Fără porcăria de înviorare şi fără să pierzi vremea cu duşul. Oricum ai fi, hipster perfect – bifînd rubricile din tabelul obligatoriu al vieţii sănătoase şi „autentice“ – sau ţăran din Est – bătînd macho, cu ţigara în gură, ouăle de la omleta cu de toate –, găseşti cîteva secunde să mai arunci o privire la serialul cu cafteala din Ucraina. De fiecare dată, vezi grupuri de tipi care şi-au rostuit căşti militare şi scuturi metalice. Se dau la ceea ce arată a fi nişte trupe de ordine. Fac treaba asta cu un curaj dement şi cu „un sînge în instalaţie“ care-ţi produce, nu ştii de ce, un soi de invidie ascunsă.

Te duci la birou, unde discuţiile din pauza de prînz – despre ce mai fac ocupanţii palatelor Cotroceni şi Victoria – nu mai au nici un spor, de multă vreme încoace. Se mai aude, ici şi colo, cîte un banc cu Gigi şi cu ideea de „aprozar“, pe la care ar trebui să mai treacă şi alţii, nu doar ciobănaşul, odinioară semeţ, care a „picat de fraier în locul altora“. Printre poveştile cu „…Lasă-l, măh, fraţie, să iasă, că nu e el ăla care a furat cel mai mult, a făcut treabă la Steaua, şi a ajutat lume…“, se mai aud şi nişte cifre babane, pronunţate cu gura pungă, ca de la o lămîie mare şi sănătoasă. Sînt salariile unora de prin nişte instituţii publice. S-a auzit de ei şi de purcoiul de bani pe la ştiri, că a început campania electorală care nu s-a terminat niciodată. Şi parcă nu-ţi vine să crezi că există unii care cîştigă de la stat, în două luni, cam cît trebuie să plăteşti tu, în 30 de ani, pentru creditul pe care l-ai luat, ca să fii un bou contemporan cu proprietate imobiliară. Pauza se termină şi, fără să conteze, iar, dacă eşti hipster sau meltean, te gîndeşti la cît de idiot poţi fi, să lucrezi ca sclavul, producînd bani pentru alţii, în loc s-o faci pentru tine. Ce?! Tu nu poţi să faci ce fac parveniţii ăia care-ţi sînt şefi?

Pe drumul de întoarcere spre casă, cu nervii varză din cauza traficului, te uiţi la numerele maşinilor şi-ţi vine să ieşi şi să urli: „Ce caută aici toţi ăştia din Vaslui şi Suceava? De ce muşchii mei nu stau la ei, acolo, acasă? Nu mai ai loc în tot Bucureştiul de toţi ăia veniţi de prin judeţe!“ Odată ajuns acasă, dai drumul la singurul lucru care te linişteşte şi te face să uiţi. Televizorul. „Ce-o mai fi pe la ăia de la Kiev? Ăia tipi! Hotărîţi şi puşi pe treabă.“ Mii de cauciucuri ard şi ridică în aer un fum gros, negru. O lume de fantome viermuieşte încoace şi-ncolo. Se trage ca la balamuc. Unii cad seceraţi de gloanţe. Dar, totuşi, parcă nu e ca-n filme. Nu e aşa de spectaculos. Nu vezi cum sar bucăţele din ei, cu încetinitorul, cum e cînd te loveşte un glonţ „adevărat“. Sînt doar nişte tipi căzuţi, sau unii pe nişte tărgi, în jurul cărora se înghesuie o mulţime de jurnalişti şi de cameramani. „Cîţi au murit? O sută? Păi, ăsta nu-i mare lucru. Nu-i cine ştie ce chestie. Dacă intră ruşii, atunci să vezi show…“

Adormi în faţa televizorului, pe vorbele unui analist care zice ceva despre interese mult mai mari, despre zone geostrategice, despre reconfigurări ale sferelor de influenţă. Mai devreme, pe alt post, un domn făcea dezvăluiri fără precedent, spunînd exact aceleaşi lucruri pe care le spune, zilnic, de cîţiva ani. Habar n-ai cînd s-a făcut dimineaţă. Preşedintele Ucrainei a fugit. Lumea a intrat în reşedinţa care a rămas nepăzită. „Ce fază… Ca la noi…“ Domeniu gigantic, lux tembel, neam prostie cît China, grădină zoologică, maşini de colecţie, robinete aurii. „Ce chestie… Ca la noi… Da’, uite, ăştia nu s-au pus imediat pe devastat…“ A fugit şi procurorul general. La ăla să vezi căsoaie şi meltenism. Tone de icoane, sfeşnice chicioase, mobilier de-ăla gigantic, auriu, cu draperii aurii, de-ţi pocneşte plomba pusă recent, tablouri în care tipul apare ca împărat roman sau ca Napoleon… „Ce chestie… Ca pe-aici…“  

Asemănările şi deosebirile nu au chip. Totul vine din ecran şi se întoarce în ecran. E adevărat, că se dă la televizor – nu poate fi altfel –, dar e acolo, în sticla aia, sau în LED-urile alea, sau în plasma aia. Parcă nu e chiar… superadevărat. „Cum dracu’, dom’le?! Cum poate fi lumea aşa de proastă, de bătută-n cap? Cum să pui botu’ la papagalii ăia chicioşi în ultimu’ hal, şi să-i laşi să te conducă? Asta e, frate! Acolo e Rusia, e altă mîncare de peşte. Ăia sînt altfel. Nu-i civilizezi, vere, în vecii vecilor. Au scos-o p-aia blondă de la puşcărie. Ce-o să facă aia? Se supără ruşii, închid robinetu’ de gaz şi să vezi, pe urmă, cum îi pun cu botu’ pe labe. Nu-i faci p-ăia cu una, cu două. Ăia aşa vor ei să fie. Nu te duci tu, cu Europa ta, c-o fi şi-o păţi. Că ăla te-ntreabă: «Ai, nene, banu’?» N-ai. Că eşti varză, după criză. Eee… ruşii au. Că nu-s proşti să pună la bancă. N-ai văzut cum e la ei? Ăia lucrează doar cu cash…“

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.