Revolution calling

E titlul unei piese muzicale a grupului Queensryche şi face parte din marfa legendară a albumului Operation: Mindcrime, apărut în 1988. Din versurile piesei străbate o profundă stare de nelinişte. Un tînăr – eşuat în patima drogurilor şi intrat pe mîna unora care-l transformă în asasin – se uită în jurul lui şi constată halul de degradare a lumii în care trăieşte. Corupţia cruntă, domnia suverană şi eternă a banului, lipsa de scrupule a politicienilor, manipularea, absenţa totală a speranţei. „E suficient să te uiţi la televizor, ca să te prinzi că se întîmplă ceva…“, spune personajul central al poveştii. Şi tot el spune că o schimbare care trebuie să vină, la fel de bine ca şi această chemare a revoluţiei, sînt lucruri de neevitat. Întregul album e încărcat cu poveri serioase de critică la adresa sistemului capitalist american. Nu scapă nici religia, ca formă de manipulare, nici biserica, din poziţia ei de instituţie. Nu prea scapă nimeni. Amintesc din nou, e vorba despre un album apărut în 1988, acum mai bine de 25 de ani.

Zilele trecute, mînat de subiectele care plutesc în aer, am reascultat piesa şi am dat o căutare pe Google, să revăd versurile. Pe unul dintre site-urile specializate am dat şi peste nişte comentarii ale fanilor Queensryche. Ce-i acolo – să te iei cu mîinile de cap. Cu toate că, spre deosebire de cum e pe la noi, cînd lumea se contrazice, mai toţi îşi iau seama şi nu formulează jigniri la adresa preopinenţilor. Versurile piesei sînt folosite, de cei mai mulţi dintre cetăţenii care postează comentarii, pentru a-şi argumenta simpatiile politice. Evident că Obama şi celebrele promisiuni ale programului său fac obiectul celor mai multe luări de poziţie. În mai multe rînduri, socialismul şefului de la Casa Albă e luat în colimator şi secerat cu rafale de cuvinte care se vor, obligatoriu, argumente imbatabile. Mulţi comentatori pun aceste versuri ale trupei americane pe seama frustrărilor şi suferinţelor rămase în urma dezastrului economic din epoca actualului preşedinte american. Toate astea pînă cînd, printre comentatori, apare unul care le aduce aminte, mai ales înfocaţilor republicani, că versurile cu pricina sînt scrise în vremea finalului celui de-al doilea mandat al lui Ronald Reagan. În urma acestei chemări la o ordine rezonabilă, discuţiile se mută dinspre partide, candidaţi şi preşedinţi, spre ceea ce… pluteşte în aer. Revoluţia. Marea schimbare. E subiectul comun din majoritatea comentariilor care spun că nu se mai poate aşa, că limita a fost atinsă de multă vreme, că s-a ajuns la fundul sacului. Unii dintre comentatori se folosesc de felurite citate, care mai de care mai potrivite şi mai menite să arate că altfel nu se poate.  

Dincolo de faptul că nu iese fum fără foc, e lucru ştiut, bătătorit, că felul acesta de discuţii şi setul acesta de subiecte sînt apariţii ciclice, de cînd lumea. La un anumit interval, mai mic sau mai mare şi, întotdeauna, în perioadele de criză, ideea revoluţiei prinde rădăcini şi se instalează în realitate. Discuţiile astea nu se poartă, evident, doar în America. Ele sînt extrem de prezente şi pe la noi. De la mesele cu prieteni, pînă la platourile de filmare ale televiziunilor, de la articolele cu pretenţii, pînă la delirurile discuţiilor de cîrciumă, revoluţia, marea schimbare – sînt teme care se aud din ce în ce mai des. „Domnule, nu se mai poate în felul ăsta. E clar. Nu vezi ce e în jur? Nu vezi pînă unde pot ăştia să ajungă? Că nu mai au nici o limită. O să fie nasol. Ascultă-mă ce-ţi spun eu acuma! O să fie foarte nasol! Or să iasă oamenii! Peste bănci, peste politicieni, peste… tot! Nu vezi cum vuieşte toată lumea? Ai văzut ce e pe la turci, cu interdicţiile pentru net? Pe la ucraineni ai văzut cum dau ăia foc? Prin Siria se omoară pe capete. La greci, nici vorbă să se fi rezolvat ceva. E doar boală lungă. Pînă o exploda buba la americani. Atunci să vezi distracţie.“

Pe de o parte, guvernele interzic diferite lucruri, crezînd că asta e o soluţie. Pe de altă parte, nivelul de aparenţă, de vizibilitate relevantă a performanţei legii din sistemul democratic a scăzut foarte mult. Cel puţin de cîţiva ani, de cînd performanţele Internetului şi ale vitezei de comunicare au explodat, lumea s-a modificat fundamental. Evident, nu spun nici o noutate. Lumea nu mai are răbdare. A face bani, a munci, a creşte, a-ţi găsi locul în viaţă nu mai înseamnă un… proces. Un tip de devenire în etape, o succesiune de acumulări. Înseamnă doar „o idee“. O „găselniţă“. O „lovitură“. Ideea de reformă nu prea mai are sorţi să se menţină în sfera noţiunilor rezonabile. Reforma înseamnă, pentru înţelegerea de la ora asta, ceva care durează prea mult. E un termen care a cam obosit, alergînd în atîtea guri şi fiind rostit în atîtea rînduri, pentru a camufla, de fapt, o interminabilă succesiune de amînări. „Revoluţia“ sună cel mai bine. Sonoritatea ei sugerează rapiditate, lipsă de complicaţii pe termen lung, dar şi setea cumplită de pedepsire mulţumitoare şi instantanee a mutrelor arogante care-ţi fac nervii franjuri. Pe de altă parte, dezideologizarea – fie ea şi formală – a ideii de revoluţie pare un fel de rezolvare lăutărească a problemei. Ceva făcut exclusiv după ureche, după cum sună. Dar nu poate veni acum cineva care să spună, relaxat şi zîmbitor că, la momentul iniţial, orice revoluţie nu e după partitură? Ci, mai degrabă, după cum „sună“. Că partitura se scrie abia după intonarea imnului revoluţionar care sărbătoreşte victoria?

Însă e destul de clar şi altceva. Azi se comunică atît de mult şi de intens, încît ideea de revoluţie poate să sfîrşească prin a plictisi. Nu se ştie niciodată. Vorba rabinului din banc: „Se poate şi aşa, şi aşa…“ 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.