Ridicul()mania
Sau Trist()mania. Sau Penibil()mania. Astea ar putea fi – toate trei, plus altele, de pe o listă foarte lungă – titluri posibile ale unor scenarii cu poveşti despre felurite personaje din marea grădină a Carpaţilor. Personaje care populează acest spaţiu de legendă şi dau culoare acestei lumi. O lume care ar fi mult mai săracă şi mai tristă dacă ar fi lipsită de asemenea vietăţi. La urma urmei, despre ce-am mai vorbi atîta? De ce-am face miştouri crunte? De ce am mai rîde, tăvălindu-ne pe jos, în timp ce ne ştergem lacrimile care curg ca de la robinet? Cu ce drojdii am mai frămînta şi coace, în neasemuitele cuptoare ale minţilor noastre, mîndreţea de bancuri grase, pufoase şi pline de miez? Bancurile noastre dragi – despre oamenii noştri şi despre lumea noastră –, ca cei mai frumoşi cozonaci, pocnind de arome şi de gusturi năucitoare, sub coaja aia crocantă şi lucioasă.
Zilele trecute, ne-am oferit, pentru că la noi e sărbătoare şi veselie tot timpul, încă un cozonac minunat, din galeria celebrelor daruri cu care ne surprindem deseori pe noi înşine. O minune. O frumuseţe. Un dar de pomină, aşa cum numai noi ştim să ne facem. CNC, instituţia însărcinată cu diriguirea filmelor din grădina Carpaţilor, a interzis difuzarea în public a filmului Nymphomaniac: Volume II, în regia lui Lars von Trier. E pornografic. Nu poate fi vizionat de persoane aflate sub vîrsta de 18 ani. Şi nu poate fi difuzat în public. Aşa a considerat, într-o primă instanţă, comisia. Alţii, pe la noi, prin părţile astea, pe la Moscova şi pe la Sofia, n-au avut nici o problemă. Filmul a rulat, bine-mersi. Evident, cu restricţie clară privind vîrsta spectatorilor. Dar atît. La noi, n-a mers. În prima instanţă, hotărîrea a fost clară. Abia după ce au înmugurit semnele unui scandal şi ale unui protest zgomotos la adresa acestei decizii halucinante, comisia a revenit şi a dat drumul filmului în sălile de cinema.
Sigur că lucrurile, în general, în viaţa normală a unei naţiuni de la ora asta, nu se fac de ochii altora. Nu faci ceva pentru a atrage atenţia cuiva sau pentru a demonstra lumii ceva. Faci pentru că aşa e bine pentru tine, pentru semenii tăi, pentru naţia ta. Nu poţi trăi gîndindu-te, zilnic, la ce-or zice alţii despre tine. Obsesia cu „Ne vede Europa!“ e, de cele mai multe ori, sănătoasă pentru felul nostru de a fi. Dar nu se poate trăi aşa în fiecare secundă. Putem să bem un pahar cu vin şi putem mînca un pui cu mămăligă şi mujdei, fără să ne gîndim la ce-o zice Europa, dacă mirosim un pic a usturoi, după ce ne ridicăm de la masă. Nu iei orice decizie doar de ochii Europei, ca să arăţi că eşti contemporan şi că faci, în felul ăsta, dovada civilizaţiei. Lucrurile astea trebuie să vină normal, din interiorul fiinţei naţionale. Din nevoia de a face lucruri fireşti, bune pentru tine şi nederanjante pentru alţii, pentru vecini, pentru aliaţi.
Sigur, nu te dai de ceasul morţii pentru fiecare amănunt care face notă discordantă faţă de colegii noştri din comunitate. Altminteri, specificul local ar fi doar o teorie. Or, nu e. Dar e firesc să fii preocupat tot timpul de o formă de păstrare a unui model, de potrivire la un ritm general al „respiraţiei“ comunităţii din care faci parte. În ordinea asta, nu e o problemă gigantică faptul că lumea va rîde, chipurile, din nou, de români, că s-au găsit ei să interzică ditamai filmul. Deşi, s-o spunem pe şleau, motive de a rîde sînt suficiente, atît în povestea asta, cît şi în altele. Problema e să nu te gîndeşti să dai un exemplu prin absolut tot ceea ce faci. Dacă ăsta e modelul de a gîndi, el gravitează în zona unei patologii sau a ipocriziei absolute. Poţi să fii un exemplu, pur şi simplu, fiind… normal. Dar se dovedeşte că ăsta e cel mai greu lucru cu putinţă.
Printre multele texte de duh, care mai strălucitoare, care mai îndoielnice, românii au o vorbă: „Am dat o palmă la…“ Ştie cititorul, cu siguranţă, la ce. În cazuri de-astea, de un penibil absolut, de un ridicol greu de pus în cuvinte, despre cîte o palmă de felul ăsta e vorba. Că ne place sau nu – că se înscrie, sau, dimpotrivă, că iese din criteriile noastre estetice şi din felul nostru de a vedea lumea –, un film ca cel al lui Lars von Trier se plasează, de la bun început, într-o zonă din care se exclude judecata contabilă a părţilor intime ale trupurilor umane care se văd în imagini. La fel e şi cu numărul actelor sexuale, mai mult sau mai puţin explicite. Dar e complet tembel să şi intri într-un asemenea fel de discuţie. Sigur, e posibil ca Lars von Trier – sau orice alt regizor, cunoscut sau nu – s-o ia razna la un moment dat, şi să livreze, zic, un film porno pur. Dar în cazul de faţă nu e vorba nici pe departe de aşa ceva. Şi, revin, mi se pare de un penibil îngrozitor să dezbatem lucrurile la nivelul ăsta.
Cineva mi-ar putea spune aşa: „O ţii langa cu faptul că imaginile explicite din filmul cu pricina nu sînt o problemă, dar, cîteva rînduri mai sus, eviţi cuvîntul căcat şi foloseşti punctele de suspensie, bazîndu-te pe faptul că ştie cititorul despre ce e vorba. Păi… cum vine asta?“ Îi mulţumesc cititorului pentru această observaţie şi încerc să răspund. Dumneavoastră aţi pronunţat cuvîntul cu pricina, nu eu. Vă respect punctul de vedere şi interpretarea. Dar în asta constă orice formă de comunicare de pe lumea asta. Într-un parteneriat între emiţător şi receptor. Sîntem împreună în jocul ăsta, de cînd e lumea. Iar cînd jocul se petrece pe o scenă, natura şi valoarea lui sînt complet diferite de jocul purtat în mod obişnuit. Ăsta e unul dintre lucrurile care ne ridică, sau, mă rog, ne individualizează între celelalte vietăţi.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
