Goliciunea democraţiei
În doar cîteva ore, spectacolul lumii se poate schimba fundamental. E suficientă cunoscuta fîlfîire a aripii unui fluture, undeva, într-un colţ al acestei planete, pentru ca, la nivelul scenei gigantice, la care căscăm ochii cu toţii, să se petreacă o schimbare de proporţii. Dincolo de dimensiunea metaforică a acestui fel de a vedea lucrurile, scena principală a lumii – cea mediatică, cea care se bucură de atenţia celor mai mulţi dintre noi – are o particularitate cu totul deosebită în zilele astea. Deşi, în viaţa de fiecare zi, spectacolul care se desfăşoară pe această scenă e acceptat ca unul credibil, în ultima săptămînă, el a suferit serioase „întreruperi“, din cauza unei săli care se cam „foieşte“.
E foarte interesant şi provocator să asişti la luările de poziţie ale lumii civilizate, faţă de intrarea trupelor speciale ale Rusiei în Ucraina. În afară de condamnările retorice venite dinspre Casa Albă, poziţiile Uniunii Europene par să fie mai degrabă treziri fulgurante dintr-un leşin produs de o mare emoţie. Tehnic vorbind, lăsînd la o parte istoria şi mersul cunoscut al lucrurilor, un stat din Europa a invadat un alt stat, al aceluiaşi continent. Tot tehnic, ignorînd circumstanţe legate de factori politici, de compoziţie etnică şi de cultură, acesta este un fapt foarte grav. Extrem de grav. Peste noapte, o parte a unei ţări de pe acest continent se trezeşte ocupată. În mod normal, ar trebui să se declanşeze un cor de proteste oficiale, de cereri de explicaţii, un întreg arsenal de sancţiuni care să izoleze statul agresor şi să-l potolească un pic, din elanul de lăbărţare geografică. În loc de toate astea, dinspre Europa de Vest răzbate, mai degrabă, un oftat profund, din rărunchi, uşor neliniştit şi jenat.
Că tot veni vorba de jenat/jenant. Permiteţi, vă rog, o mică paranteză. Anul trecut, undeva prin sudul Cretei, un cîrciumar grec, prieten vechi, îmi povestea cam aşa: „A fost o vreme lungă în care turistul neamţ şi turistul american făceau legea aici. Era linişte, treaba funcţiona bine, nu ţi se rupeau mîinile de la greutatea bacşişului, dar lucrurile mergeau uns. Pe urmă, a venit criza, americanii s-au rărit, iar nemţii întrebau cîteodată – pe bune! – cam cîţi peşti intră în suta de grame de peşte mic. Au fost ani grei. Dar au început s-apară ruşii. Mai întîi, destul de timid numeric, apoi în grupuri foarte mari. La început, mulţi cîrciumari strîmbau din nas, că noua specie de turişti e cam necioplită şi zgomotoasă. Dar strîmbarea din nas s-a topit repede într-un zîmbet larg pînă la urechi. Ruşii mănîncă mult, beau şi mai mult, iar la plecare lasă bacşişuri grele, nemaivăzute pînă acum. Şi mai au o calitate. Plătesc doar cash. Habar n-au de carduri. Oameni drăguţi, tipi dintr-o bucată, domnule!“
Extindeţi la nivel european, vă rog – din nou, strict metaforic – dimensiunile poveştii de mai sus. Imaginaţi-vă băncile europene gemînd de conturi discrete şi de depozite în aur, de la ruşi. Imaginaţi-vă mari afaceri ale acestui continent, chestii traduse în cifre de neînţeles pentru omul obişnuit, care merg pentru că stau pe banii unor cetăţeni ruşi. Pentru divertisment, mutaţi privirea la Campionatul de fotbal al Angliei, şi rîdeţi, ţinîndu-vă cu mîinile de burtă. Mari echipe istorice, din tradiţia mîndră a acestui popor (scuzaţi formularea, dar e atît de nostimă…), se află în proprietatea unor cetăţeni ruşi. Cash-ul rusesc, neatins de criza financiară a banilor virtuali din Vest, împărăţeşte discret. Gazul de la ruşi e unul dintre subiectele obişnuite ale ştirilor din fiecare zi. Dispar benzinării ale unor branduri mari, şi apar, pe lîngă vechile Lukoil-uri, noi şi mîndre Gazprom-uri. Păi, în condiţiile astea, cînd economiile europene îşi trag sufletele după mari sperieturi şi lipsuri de cash, banii de la ruşi sînt aer curat, de la munte. Nu le vine prea uşor oficialilor europeni să zbiere, plini de revoltă, că tocmai s-a comis un abuz care se transformă într-un precedent foarte periculos. Doar doamna Merkel îşi permite să facă o afirmaţie categorică, spunînd că preşedintele Putin „a pierdut contactul cu realitatea“. Deşi unii ar putea zice că afirmaţia cancelarului german e cam ca în celebrul banc românesc: „Ce faci, mă?! Ai dat în ăsta micu’? L-ai pocnit pe frate-meu? Ia, hai să văd dacă ai tupeu să dai şi-n mine! Măsoară-te şi tu cu unu’ de talia ta! Acu’ să te văd!“ Agresorul, fără nici o tresărire pe faţă, îl pocneşte p-ăsta de vede un vast curcubeu. Omul se ridică, năucit, şi zice: „Hai, bă, frate, să mergem, că ăsta e nebun!“ Lăsînd gluma la o parte, e extrem de interesantă o asemenea formulare, dar îl plasează pe preşedintele Rusiei, aparent paradoxal, într-o poziţie favorabilă de negociere. Adică… „Omul a pierdut contactul cu realitatea. Trebuie să-l luăm mai uşor. Să-l aducem la o dispoziţie mai bună de a negocia…“
În timp ce ruşii patrulează ca-n filme pe străzile cîtorva oraşe din Crimeea – încălcînd suveranitatea unui stat independent, dar şi întorcîndu-se, cumva, la ei acasă –, comunitatea internaţională se găseşte un pic încurcată. Formulează frazele uzuale în astfel de situaţii, dar o face cu volumul mai degrabă scăzut. În situaţii de acest fel, e multă apă la moară pentru nostalgicii comunişti – care aşteaptă, palpitînd, o mînă de fier, un stăpîn care să taie şi să spînzure –, pentru orice formă de radicalism şi pentru iubitorii teoriilor conspiraţiei. E posibil ca lucrurile să fie mult mai simple şi pragmatice. Iar democraţia pare ceva nesemnificativ, uşor ridicol, un cuvînt destinat discuţiilor care simulează autenticitatea. Dar democraţia se reinventează, nu doar zilnic, ci în fiecare secundă. Aparenta ei goliciune e tocmai fragilitatea care îi dă şi valoarea supremă. Pentru că această fragilitate este o enormă putere de adaptare.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
