Trei legume cu efecte miraculoase

 Staţi liniştiţi, n-aţi greşit revista! Cele trei legume miraculoase sînt isteria, scandalul şi harababura. Iar efectele lor miraculoase – e drept, dincolo de alea perverse – sînt vizibile cu ochiul liber. Adică, e evident, ca pumnu’ la ochi, că unora le fac foarte bine chestiile astea. Îi înviorează. Le umplu obrajii de o roşeaţă veselă şi sănătoasă. Îi păstrează tineri şi mereu în formă. E felul lor de a fi sănătoşi tun şi de a se bucura de viaţă. Cum sînt lipsiţi de toate astea, se ofilesc, dau în depresii, se topesc pe picioare. Lipseşte nutreţul zilnic de întîmplări senzaţionale? Imediat se instalează tristeţea, paloarea, melancolia. Apare vreun viol, vreo răpire, vreo faţă bisericească prinsă ascultînd rock sau vreun poliţist prins în timp ce citea antropologie – lumea revine la viaţă, feţele înfloresc, mai abitir ca trandafirii ăia hrăniţi cu hormoni pentru culturişti.  

Dacă n-au mai arătat-o de un milion de ori pe fata aia care a fugit de-acasă şi s-a dus pe la mănăstiri, n-au arătat-o deloc. Şi-n timp ce se vorbea ritos despre Evul Mediu, despre primitivism şi imbecilizare, despre traumatizarea sufletelor delicate, despre rătăcirile tinerilor sensibili, mergeau pe toate posturile, în buclă, poze cu biata fată, care trăia pe viu un soi de apocalipsă de care se temuse în adîncul sufletului, după ce intrase în contact cu cele sfinte. Cel puţin aşa se zice în piaţa noastră naţională, zgomotoasă şi neatîrnată. Că era bîntuită de ideea apocalipsei. O elevă model. Eminentă. Olimpică. Şi dă-i cu poze, vere! Arat-o ore-n şir, mult după ce a fost găsită. În aşa fel încît, ani şi ani de-acum încolo, lumea noastră discretă şi civilizată s-o arate cu deştu’ pe stradă şi să urle cît o ţin bojogii: „Uite-o, bre, mînca-ţi-aş gălăgia, pă bunăciunea aia mică d-a fugit ea la mînăstire. Aia, bre, dă intrase ea pă saituri d-alea dă credinţă, dă credea că vine sfîrşitu’ lumii. Dă punea v’un popă d-ăsta botu’, dacă n-o găsea gaborii urgent. Că dă la popi a luat-o benga pă săraca… Şi cu mă-sa dăspărţită dă ta-su, vai steaua ei!“

Ba, o domniţă jurnalistă – daţi-mi, vă rog, două palme! – de la o televiziune de ştiri, era foarte revoltată, cătrănită, pornită pe părinţii fetii. Cum îşi permit să aibă atitudinea asta? După ce fata a fost găsită, nu mai vor să zică nimic şi se ascund. Adică presa a fost drăguţă, a ajutat la găsirea minorei, iar acum, nenorociţii ăştia de părinţi despărţiţi nu mai dau nici o declaraţie. Nu povestesc nimic din intimitatea copilei, nu arată toate SMS-urile, nu spun de ce s-au despărţit ei şi cu cine a umblat fiecare după despărţire. Domniţa jurnalistă se simţea folosită, stimaţi telespectatori! Adică ea – reprezentînd aici toată presa – şi-a dat tot concursul la găsirea fugarei minore, iar acum, părinţii, văzîndu-se cu sacii în căruţă, tac mîlc şi se ascund.  

În timp ce se pune zgomotos – şi nu degeaba! – problema Bisericii, rămasă mult în urmă şi prăfuită cu superstiţii şi ignoranţă, se reproşează direct, explicit, cu mîna-n şold, că părinţii tac şi n-o scot la vedere pe fugară, s-o filmăm din toate unghiurile, s-o întrebăm noi pe unde a umblat, să-i facem un test de virginitate, să-i verificăm lenjeria intimă – cum zicea un domn psihiatru invitat la o televiziune – de ţi se ridică părul măciuncă, şi-ţi vine să-ţi iei cîmpii, din aşa minune de ţară europeană a mileniului al treilea. Treci, rătăcit, cu ochii-n gol, a mia oară, prin întrebări fundamentale despre viaţă, despre bine, adevăr, frumos, sensul existenţei, cum au ajuns ăştia medici, jurnalişti, preoţi, experţi, înţelepţi, voci ale opiniei publice, vietăţi care populează spaţiul de aici şi îi dau culoare, viaţă, aerul ăsta unic, de eternă emisiune de divertisment, realizată de un tip genial de tîmpit.

Dincolo de ăia, pe feţele cărora se citeşte regretul că fata a fost găsită, că n-am avut parte de o poveste mai picantă, mai nasoală, mai… tristă, apar compatrioţii care înjură tot. Toată Biserica. Tot învăţămîntul. Toţi părinţii despărţiţi. Toate maicile. Toţi călugării. Toţi şefii de tren. Toate trenurile. Toate gările. Toate pietrele de sub şine. Toată iarba dintre ele. Nu scapă nimic. Şi-n toată nebunia asta, Biserica răspunde ezitant şi prost, mărturisirile făcute pe la spovedanii ajung nu doar la anchetatori, ci şi în presă, unii vor să scoată religia din şcoli mîine şi s-o înlocuiască rapid cu educaţia civică, alţii cred că părinţii trebuie decăzuţi din drepturi şi fata luată în custodie, pe cînd unii zic, făcînd cu ochiul, că fata le-ar fi povestit călugărilor din Moldova lucruri cumplite, de la ea de la liceu. Chestiile astea cumplite sînt nişte mărturisiri cum că fata fugise disperată de la şcoală şi de acasă, din cauza unor profesori de-ai ei, care practică – ţineţi-vă bine! – „reiki şi radiestezie“, făcînd „experimente pe copii“. Asta mai lipsea. Scuzaţi-mă, lipsesc un pic, să plîng o oră şi să beau nişte apă, că m-am deshidratat şi sînt cu nervii la pămînt.

În timp ce plîngeam, mă hidratam şi luam un antidepresiv, m-am gîndit la un domn poliţist care propunea scoaterea orelor de religie şi înlocuirea lor cu educaţie civică. Pleacă obscurantismul şi vin tovarăşii. Totul pentru a face ceva cu „generaţia asta pierdută“. Pentru a o salva cu forţa, abuzînd-o cît mai cu bestialitate. Să se vadă cît mai clar cît de virtuoşi şi de minunaţi am fost noi, şi cît de ticăloşiţi sînt ei. Să nu se vadă nici o umbră din fantomele noastre pe care le proiectăm pe ei, să ducă mai departe, în cîrcă, povara oribilă a unei vinovăţii de care noi ne descotorosim, cu cea mai civică şi creştinească generozitate.  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.