La legendarul post de televiziune Russia Today (RT), vezi zilnic cît de nenorocită e America și cît de infect și cinic e orice guvern, de la începuturile Uniunii pînă acum. Cetățeanul n-are nici un drept, dacă judeci după jurnaliștii de la Russia Today.
În Europa, America și Australia, lucrurile au fost oarecum asemănătoare. Marile idei și marile cuvinte au căzut în subsolul unei depresii generale, combinată cu apatie, dezvrăjire, și cu un soi de idiotizare, venită la pachet cu prăbușirea.
Pe scurt, treaba stă așa: celebrul fabricant de telefoane, computere și gadget-uri de succes planetar nu vrea nici în ruptul capului – deocamdată, la ora scrierii acestor rînduri – să colaboreze cu autoritățile pentru extragerea datelor dintr-un telefon mobil.
Bun, avem și noi d-ale noastre, cu leprele astea de la noi, da’ nici nu se compară cu balaurii ăia de p-acolo. Și, la urmă, cine pică de prost? Noooi! Fraierii de la Românica, proștii satului, că n-au cauciucuri de iarnă, frăție! Păi, să nu-ți vină rău, nenică?
S-a scris, s-a povestit, s-a cercetat: deseori, închisoarea e o esențializare, un soi de reducție a lumii libere. E drept, în ultimii ani, prin anumite țări, ideea de închisoare s-a modificat radical.
Zilele trecute, într-un bar din stațiunea Straja, lîngă Lupeni, un troglodit – mare, chel, posesor de trei cefe – lasă lată o tînără salvamontistă, după ce îi aplică un pumn în plină figură. A nu se formula nici o suspiciune la adresa vreunei intenții de discriminare a tipilor mari, chei, posesori de multe cefe.
A adus o dezbatere pe acest subiect, poate mai vie decît oricînd, dar, mai ales, o impresionantă serie de mărturisiri. Cu un elan nemaivăzut pînă acum, mulți români au reușit să povestească abuzurile la care au fost supuși în familie.
E an electoral. E, cumva, asemănător cu momentul acela de mare sărbătoare, cînd unii se spală. În rest, n-o fac. Nu pentru că n-ar avea condiții, ci pentru că există riscul să răcească sau pentru că n-au timp, mereu se găsește cîte ceva de făcut.
Noul „deținut politic“ e o specie cît se poate de recentă, apărută în urma glaciațiunii declanșate de impactul unui meteorit de mari dimensiuni, cunoscut sub numele de „Justiția“. E o nouă și sofisticată etapă a evoluției speciilor, o mutație extrem de spectaculoasă.
Dacă ceva e disponibil, la vedere, expus într-un fel sau altul, iar tu-l lași acolo și treci mai departe, atunci „Ești prost!“. După cum întoarcerea spre vreo formă de „facere de bine“, întotdeauna se soldează cu un păcat fundamental, pe care noi îl formulăm cît se poate de limpede și de pitoresc, dar nu se poate reproduce aici.
Furtul – și tot ce-l înconjoară, de la dimensiunile lingvistice ale conținutului său, pînă la nenumăratele povești care-l fac cel mai evocat subiect din lumea românească de azi – a devenit, pentru noi, un fel de a vedea lumea.
Mereu, cineva vrea să ne fure bicicleta. Să ne „facă“. Ne plîngem între noi că nu mai înțelegem nimic, pentru ca în secunda următoare, în public, să suferim de povara durerii că înțelegem absolut totul.
Galopul de sănătate al lui Donald Trump, din Statele Unite, produce un soi de amuzament. Pare că aici, la noi, în Lumea Veche, lucrurile sînt foarte serioase, iar peste Ocean se petrece o comedioară care nu depășește limitele unui serial amuzant. O fi însă numai atît?
Pînă una-alta, ştim că s-a produs zarvă, că un cetăţean român de naţionalitate maghiară e cercetat în stare de arest şi că un număr de cetăţeni protestează, în centrul oraşului Tîrgu Secuiesc, la adresa arestării concitadinului lor.
Oricîte computere am folosi, oricîte tweet-uri și poze am trimite în neant, oricîte like-uri i-ar da unii lui Osho și oricît de sofisticați credem că am ajuns, sînt lucruri care au rămas cumplit de neschimbate.
A trecut ceva timp de cînd americanii bombardează într-o veselie în Siria și în Irak. De la un moment dat, s-au pornit și rușii. Cum se face acum. Care mai de care mai nerăbdător să arate opiniei publice, planetei întregi, cum explodează niște chestii.
Amanpour plusează: „Președintele Hollande a declarat adineauri că atacul a fost plănuit în afara Franței“. Doamna senator mai bifează un punct din agenda aspirațională a domniei sale: „Sigur că da… Cu tot online-ul ăsta absolut liber…“
Președintele țării consultă partidele politice și societatea civilă. Mulțimea le contestă pe toate. O lume informată, performantă, activă, care nu pune preț pe politica autohtonă, dar care e extrem de atentă la ceea ce se petrece în jur, se amestecă în stradă cu agitatori, cu provocatori, cu oameni ai partidelor.
Un suflu timid, de normalitate a necesității dării de socoteală din partea autorităților, pare să traverseze din nou opinia publică din România. Într-un mod cu totul interesant, emoția excepţională a dezastrului din clubul bucureștean s-ar putea să-și trimită efectele în zone în care puțini s-ar aștepta.
E limpede că se va vorbi enorm, în fel și chip, despre seara în care zeci de tineri au pierit într-un incendiu dintr-un club bucureștean. Și e la fel de limpede că stările traversate, de profundă emoție și de durere, se vor păstra mult timp de acum încolo.
Crusta aia sublimă, care pocneşte la atingerea dinţilor şi eliberează în gură un gust unic, lăsînd la vedere imaginea absolută a prăzii muşcate – pulpa superioară, de pui, din care izvorăşte un norişor divin, de abur încărcat cu arome. Din pradă se scurge o picătură de suc, strecurat printre fibrele moi.
„Europa de Est e locul căruia Vestul ar trebui să-i pupe picioarele zilnic şi să-i mulţumească. În timp ce ei se scărpinau de păduchi, cu baghete de aur, în timp ce trăgeau la aghioase şi construiau catedrale cu sudoarea frunţii bieţilor emigranţi estici, noi stăteam de veghe la porţile creştinătăţii şi ne băteam cu turcii."
…e să ne facă să credem că el nu există. Cei mai mulţi îl creditează pe Christopher McQuarrie – scenaristul filmului The Usual Suspects (1995), în regia lui Bryan Singer – ca fiind autorul acestor vorbe, devenite şlagăr.
Pentru că experienţele îngrozitoare prin care au trecut i-au mutat în alt loc, de unde lumea se vede altfel. Faptele terifiante la care au fost martori, chinurile greu de imaginat, umilirea, anularea fiinţei, toate astea i-au făcut să fie altfel decît ceilalţi. Altfel decît noi.
Dormim cu războiul sub pernă. Fără să ştim, respirăm prin masca de gaze a ideilor care spun că omenirea are nevoie de război, ca să se primenească şi să aibă puterea de a lua totul de la capăt. Mulţi spun că astea sînt nişte tîmpenii, subiect de trăncăneală lîngă o bere şi un pachet de alune.
Un excelent reportaj difuzat la CNN povesteşte despre una dintre modalităţile prin care unii refugiaţi din Siria ajung în Occident. E vorba, mai ales, despre oameni care pleacă şi cu nişte bani asupra lor, dar care folosesc, în moduri cît se poate de ingenioase, telefoanele inteligente, gadget-urile de tot felul, reţelele de socializare, toate informaţiile publice din ţările pe care urmează să le tranziteze, în drumul lor spre Germania.
E absolut normal ca discuţia despre valul de refugiaţi să ocupe prim-planul acestei perioade. E ceva care pare să se ţină într-un fir de păr, pînă să pice peste Europa şi să se transforme într-o criză extrem de serioasă. E un complex de evenimente într-o continuă desfăşurare, un fapt care-şi modifică dimensiunile de la o zi la alta.
Multă lume, mai ales de pe la noi, e convinsă că orice discuţie despre postcolonialism e doar o chestie de modă. O fiţă a unora alunecaţi naiv pe pîrtia ideilor de stînga sau un moft al celor pe care pînă şi cel mai penibil papagal, care se crede cool, îi numeşte hipsteri.
De pe azi, pe mîine. Rapid. Nu circulăm arătînd pe la frontiere – foarte rar – doar buletinul? N-avem drept de muncă în Europa? Nu sîntem membri ai Uniunii Europene? Nu sîntem în NATO? Păi, atunci, înseamnă că sîntem occidentali.
Cîtă vreme un domn primar de azi pune poliţiştii locali din subordine să-i urmărească iubita şi adversarii politici, iar imaginile lui Ghiţă Pristanda şi a lui Garcea se lăţesc peste toată suflarea acestei profesii, ideea care stă la baza instituţiei pare o glumă.
Ca-ntr-o Ferma animalelor scrisă alaltăieri, cei care ne conduc şi-au mărit lefurile. Pentru că unii sînt mai egali decît alţii, bunăstarea tuturor trebuie să-nceapă cu cineva, nu se poate face dintr-o mişcare, pentru toată lumea. Aşa că s-a-nceput cu conducerea.
August. Călduri mari. Luna concediilor. Şosele pe care se circulă ore întregi în coloană. Sînt momentele în care cetăţeanul român îşi aduce aminte de lipsa autostrăzilor şi face diferite scenarii creative în care personajele principale sînt anumiţi politicieni şi familiile lor.
Ca orice eveniment de la noi, care ne mobilizează culpabilităţile latente, mîndria patologică, prejudecăţile îngrozitoare şi dorinţa de a ne auzi vorbind, şi-n povestea asta am turnat tot ce-am avut la-ndemînă. Adică sufletul nostru răvăşit de probleme.
A fi muzician în România, membru al unei orchestre simfonice – fie ea chiar şi una din Bucureşti –, se exprimă, uneori, cam aşa: „Asta e. N-am avut noroc. Am eşuat într-o orchestră simfonică“. Dacă nu eşti solist, în ochii multora devii cineva care s-a plafonat şi care acceptă cu resemnare ideea că trăieşte un semieşec.
Să zicem că eşti la un mare festival de teatru. De pildă, la Sibiu. Şi ai norocul să intri la unul dintre spectacolele care se joacă acolo. Aşa cum se întîmplă după orice fapt artistic care te emoţionează, o vreme, după ce ieşi din sală, taci.
Oricine-ar veni, oricît de hotărît ar fi să facă ceva – orice, în orice domeniu – pînă la urmă, „se dă pe brazdă“. Intră în ordinea lucrurilor. Se cuibăreşte în vastele apartamente din burta Leviatanului – loc e, cît cuprinde! – se pune la masă, şi… gata. Aici începe totul. La masă.
Zilele trecute, o prietenă din Ardeal avea o discuţie cu părinţii. Făcea planuri să se mute la Bucureşti. Reacţia tatălui său a fost cît se poate limpede: „Nu se poate. Nu e deloc un moment potrivit. Dacă vin ruşii şi ocupă România, n-o să mai poţi pleca de-acolo. Mai aşteaptă, să vezi ce-o să fie.“
Se numeşte „spectacol sportiv“ şi se presupune că e o îndeletnicire umană superioară, o treaptă a evoluţiei fiinţei, un spaţiu al eticii, al moralei şi al spiritului de competiţie. Şi se mai presupune ceva: e o preocupare nobilă care însufleţeşte şi umple de speranţă vieţile celor foarte săraci.
Toate ştirile astea fac în aşa fel încît povestea cutremurului din Nepal cade, în fiecare zi, cîte o poziţie, în desfăşurătorul emisiunilor de ştiri de la marile televiziuni ale planetei. Ca toate catastrofele din anii recenţi ai nebuniei media pe care o trăim, şi cea din Nepal se stinge repede, sub ştiri mai proaspete
Titlul şi subtitlul sînt citate dintr-un comentariu la adresa unui articol publicat în ziarul Adevărul. Autoarea articolului scrie despre postările pe Facebook ale unui cadru didactic de la UNATC, care nu se fereşte să afirme, despre romi şi evrei, lucruri pe care le putem considera, în mod clar, afirmaţii jignitoare.
Adevărul e că, de cele mai multe ori, n-ai ce să-i spui. E alesul cetăţenilor. E expresia liberă a unui grup de oameni, care-şi aleg un reprezentant la vîrful unui aparat local, destinat gestionării problemelor comunităţii. Să şi-l ţină şi să se spele cu el pe cap, oriunde va fi fiind.
În vreme ce, cu greutatea sa, liniştea de la Cotroceni sparge timpanele înfometate de sîrbele şi horele discursurilor, în patrie se petrec lucruri care mai de care mai simbolice. Prin pereţii cavourilor, prin poduri, pe sub duşumele şi-n bazinele closetelor se tot găsesc tablouri şi lingouri de aur.
Cîteva zile înainte de Paşti. Drum care taie estul Slovaciei, spre Cracovia, în Polonia. Minune! Pe aici, în cîţiva ani, a apărut o altă ţară. Cîndva, prin 2011-2012, locurile astea arătau complet altfel. Cumva, cam ca pe la noi.
Discuţiile despre valoare, gust, putere de recunoaştere sau de identificare, orizont de aşteptare, competenţă, capacitate de descifrare, îşi au, oricînd, rosturile lor. Există însă şi obiecte care există dincolo de aceste discuţii.
„Ştiţi că e alb-negru, nu?!“ Răspund politicos că, da, ştiu. O asigur pe domnişoară că n-o să mă plîng, şi mai cer o dată biletul. „E şi mut!“, insistă ea, surprinsă şi uşor alarmată de tembelismul unuia care se încăpăţînează să meargă la o porcărie.
Cu „lumea civilizată“, evident. Cu ce ştim mai mult din poveşti. Cu lumea pe care noi, cetăţenii români de o anumită vîrstă – să zicem, cei care aveau în jur de 20-30 de ani în momentul căderii comunismului – o cunoaştem într-un anume fel.
În timp ce naţiunea asistă, mîncînd floricele, la palpitantul serial de arestări, s-a publicat şi Barometrul de consum cultural pentru anul 2014. O imagine: gradul de interes al populaţiei asupra culturii naţionale şi străine – 43% oarecum interesat, 23% puţin interesat, 11% deloc interesat, 23% foarte interesat.
E foarte trist să vezi cum un act de expresie artistică, aproape orice-ar face, se loveşte – aici, la noi – cu capul de un zid. Pe de o parte, e vina istorică, veche, a obiceiurilor tribale ale diferitelor grupări de artişti.
O perspectivă pesimistă asupra fiinţei umane ar spune că individul e un etern şi vast cîmp de bătălie. Un prim cîmp de bătălie ar fi ceea ce gînditorii numesc, încă de la început, „gîlceava sufletului cu trupul“, conflictul interior, continua stare de beligeranţă între raţiune şi simţire.
Shamima Begum (15 ani), Amira Abase (15 ani) şi Kadiza Sultana (16 ani), trei londoneze, colege de clasă, au zburat, pe 17 februarie, de la Londra la Istanbul. Nimeni din familiile lor nu ştia ceva despre planurile fetelor. După anunţarea la poliţie a dispariţiei, marile televiziuni au început să tragă clopotele breaking-news.
