O știm cu toții, situația penitenciarelor din România e departe de a fi una conformă cu nivelul la care se practică și se înțelege așa ceva într-o țară dezvoltată. Accepțiunea noastră în ceea ce privește ideea de pedeapsă, condițiile în care se desfășoară acest proces, dar și rolul social profund al actului de justiție sînt chestiuni pe care le explorăm abia acum, în ordinea lor contemporană.
E foarte greu să fii fericit dacă nu trăiești o anumită doză de „quality time“. Unii au chiar scheme întregi referitoare la fiecare minut dintr-o zi. Totul e planificat cu atenție, nimic nu se lasă la voia întîmplării. Pentru că fericirea face parte dintr-un program foarte strict.
Ce să faci? Să ieși la protest în oraș, în timpul săptămînii, rupt de oboseală după o zi de lucru, pentru ca apoi să fugi în week-end, să te legi cu lanțuri de vreun copac de pe la Vidraru?
Dacă vorbești despre complicitate, lașitate, contribuția voită sau, dimpotrivă, complet inconștientă la edificarea răului, ți-ai dat foc la valiză imediat.
„Da, dar aici, la noi, în țara noastră, peste trei milioane de cetățeni au semnat o petiție în care cer ca unica definiție a familiei – căsătoria între un bărbat și o femeie – să fie limpede exprimată în Constituția țării.“
Dacă ideea de anticorupție e ceva care se pune în calea talentului nostru de a ne descurca, atunci e o idee antinațională, adusă de unii de-afară. Vor s-o-nfigă pe aici, ca să ne fure ceva. Și doar n-o să-i lași pe alții să fure aici. Aici furăm noi.
În afară de claritatea mesajului, de umor, ironie, revoltă, solidaritate, apare și regăsirea manifestanților pe terenul unor valori simbolice ale comunității.
Exercițiul protestului arată o lume urbană, cît se poate de modernă și de creativă, o parte a acestei țări care nu mai acceptă umilința în raporturile dintre cetățean și Putere.
Pentru că democrația e și… antielitistă, nu?! Nu sîntem toți la fel? Ce justificare are orice fel de elită într-o lume egală? Adică, în afară că vorbește frumos și a citit mai mult ca mine, ce are el în plus? Cu ce e mai bun ca mine?
„Vorbește, bă, mai pe-nțelesul omului!“ Sînt vorbe în care se ascund, de fapt, o istorie a urii față de sofisticare, dar și eșecul unor sisteme de educație și modele de instituții academice. Există cîteva locuri din lume, unde ideea de educație încearcă să schimbe direcția acestui mers al istoriei.
Libertatea nu mai e interesantă, cîtă vreme propune exerciții serioase de înțelegere. Confortul e mult mai sexy. În ciuda tuturor marilor rezultate ale puterii de creație a ființei umane, în pofida fabuloaselor orizonturi pe care imaginația le poate plăsmui, există momente cînd peste lume plutește un gînd al deșertăciunii.
Etica nu are deloc același ritm de dezvoltare și propagare ca acela de care dispune tehnologia. Oricît de moderne și de sofisticate vor fi fiind azi disciplinele umanului, ideea de etică rămîne, deseori, ceva ca o „romanță cu parfum“.
Strategia e foarte simplă. Toate mesajele sînt negative, denunțătoare, anarhiste. Nu există nici măcar un fir de praf care să fie bun în Occident. Ți se spune că trăiești într-un infern al capitalismului care se prăbușește.
Aveau și ei o părere despre Dumnezeu și despre smerenie. Bună, proastă, era părerea lor, era treaba lor. Imediat a explodat smerenia-n noi toți și ne-am apucat să explicăm cum e de-adevăratelea și cum stă treaba.
Aici lucrezi pe două voci, cîntînd la instrumentele muzicale pe care le-am studiat cu toții, de mici: gura și claxonul. Cu gura intonezi cîntece de slavă pentru Divinitate și pentru semenii pe care ți i-a dat cu atîta generozitate, iar cu claxonul te acompaniezi.
Da, știm că zilele trecute au mai murit niște oameni și pe aici, pe la noi, dar ne-am obișnuit și cu partea asta a prețului. E ceva ce vedem la televizor între calupurile de publicitate și teleshopping.
Milioanele de filmări cu telefonul mobil, aceste prezențe, mărturii, relatări „de la fața locului“, un ocean de imagini și sunete în care noțiunea de „adevăr“ se dizolvă complet, transformîndu-se într-o soluție pe care ne-o administrăm cu toții, după o rețetă zilnică.
Discursurile abundă de „argumente“ și de „dovezi“ de toate felurile. Toată lumea are dreptate, pentru că avem senzația că cel mai nou drept care trebuie trecut pe lista drepturilor fundamentale ale omului e cel de a avea dreptate.
La noi, dar și dincolo de Prut, se vorbește despre noua „abandonare a basarabenilor în brațele rușilor“. Subiectul e vast și are un repertoriu imens de teorii.
Unii dintre cei care apără demnitatea și drepturile persoanelor cu altă opțiune sexuală decît cea a majorității cred despre un ortodox, bunăoară, că e un înapoiat iremediabil. La fel de bine cum unii dintre cei care apără societatea tradițională cred că o persoană gay e apogeul ideii de stricăciune.
Practic, democrația nici nu mai are definiție, așa cum nici unul dintre noi nu vrem să avem, ci să fim unici, inimitabili, prezențe irepetabile. Democrația nu mai are chip, ci nenumărate variante.
Cîtă vreme putem vedea limpede că societăți pe care le admiram și le numeam „lumea civilizată“ seamănă perfect, uneori, cu ce găsim în preajma noastră, parcă simțim cum reînvie elanul de a spune că politica e o porcărie fără seamăn, și că mizeria asta are o singură soluție.
Cert e că „Efectul Puiu“ funcționează perfect, din moment ce produce asemenea reacții. Unii îi spun „ieșire din zona de confort“, dar folosesc cuvintele astea de o sută de ori pe zi, referindu-se la orice, de la tranzitul intestinal la terapia de cuplu.
Speranța că liderii pe care ni i-am ales prin vot democratic iubesc în mod real democrația, nu dorm cu gîndul doar la alegeri, și sînt gata să facă, împreună cu noi, orice pentru a o apăra. Rîdeți? Mai gîndiți-vă o dată.
Interlocutorul meu e funcționar într-o instituție publică. E foarte aproape de vîrsta pensionării, dar se ține foarte bine. E departe de a fi un rătăcit sau un drojdier de terasă. E cineva mîndru și sigur pe el, pentru că simte ceva limpede și întemeietor. Simte că e membru al unei majorități care are putere.
Pentru că, vreme de cîteva zile pe an, schimbă felul în care se vede lumea, din unghiul locuitorilor de la Bonțida. Peisajul și liniștea „alternanței vale-deal“ din Transilvania au îndemnat tot timpul la o lungă chibzuință înainte de a face ceva.
În primul rînd, pentru că e autentic. Știe ce vrea să spună, dar a învățat foarte repede și cum să o facă. Iar premisa autenticității a contat mult. Cînd povestea începe ca peste tot pe lumea asta, cu niște băieți într-un garaj sau într-un bar, lucrurile capătă din start botezul șansei de a deveni legendă.
Noi, pe-aici, ocupați cu cumpărăturile de mezeluri injectate, de la supermarket, și cu concediul în Halkidiki, trăim cu senzația că totul e-n ordine, cîtă vreme e bere-n frigider.
E profund deconcertant să auzi a miliarda oară cum era „pe vremea noastră, cînd aveai o frică de prof și, dacă făceai pe nebunu’, ți-o luai imediat în freză, nu stăteai să te tocmești și cutare, da’ bine ne făcea că ne pocnea, că uite ce-a ieșit din noi acuma, nu ca retardații ăștia de azi…“
Unii spun că am traversat o lungă perioadă în care Europa a reușit să trăiască în pace. Alții spun că Războiul Rece numai pace n-a fost. Că a fost o streche lungă și epuizantă. Iar după ea au venit un crunt război civil în Iugoslavia, războiul din Transnistria, anexarea Crimeei și separarea estului Ucrainei.
Cînd avem senzația că ne exersăm spiritul critic pe ideea europeană, manifestăm tendința de a culpabiliza tribul birocratic de la Bruxelles, nenumăratele decizii de uniformizare și lipsa de viziune asupra unui mecanism din ce în ce mai greoi și scîrțîitor.
Faptul că nu facem ceva direct, imediat – că nu intervenim, că nu cerem socoteală –, ne doare profund pe dinăuntru. Știm că doar acțiunea ne-ar putea repara starea, dar ne șoptim imediat că „n-are nici un sens, aici nu se rezolvă nimic, e degeaba, orice-am face“.
Vorba unui mare fotbalist care, ulterior, și-a retras cuvintele: „Noi merităm statuie!“ Și, dacă tot veni vorba despre merit, să ne amintim și altă vorbă de la noi, celebră prin profunzimea masochismului: „Ne merităm soarta“.
Lecția spune că trebuie să te fofilezi, să te strecori, să ai o viață cît mai lejeră, dar să dai impresia că faci un act de eroism, un sacrificiu, dacă te-ndupleci să faci, la un moment dat, exact ce-ți cere meseria pe care o practici. Chestia e să nu deranjezi, să te faci că muncești, să-ți vezi de interesul tău prin orice mijloace.
Sîntem milioane. Multe milioane, care ne plîngem că treaba nu merge, iar justiția nu e credibilă și nu e performantă. Și-i votăm pe indivizii ăștia de ne sar capacele. Știm că ne violează orice urmă de bun-simț. Dar ne spunem că mai bine ne violează unul pe care-l știm, decît un necunoscut.
Orice fel de tupeu, dar mai ales cel noroios din cale-afară, ăla mic, de zi cu zi, tupeul care filtrează lumina soarelui devine un soi de nevoie. Dacă e combinat și cu un pic de șulfărie, de analfabetim și de kitsch cosmic, e chiar o combinație care se poate bea lejer, îndulcită sau nu, chiar de cîteva ori, de-a lungul unei zile.
Cu cîțiva ani în urmă, o campanie publicitară purtată pe valurile înspumate ale unui detergent ne spunea că „murdărirea este bună“. Românește, treaba a funcționat, din prima zi de campanie, pentru că vorbele astea s-au „viralizat“ instantaneu și s-au înfipt în comunicarea cotidiană.
Un român fudul, ajuns la Chișinău pentru prima dată, cu impresia că e un american care vizitează Somalia, o să dea din cap dezaprobator: „Săracii ăștia sînt ruși, moșule! Gata! Nu-i auzi că vorbesc doar rusește? Și cînd vorbesc românește, tot rusește zici că sună“.
Simplu. Dai un telefon. Dacă ai cui. Faci o vizită. Dacă ai la cine să te duci. Apelezi la rude sau la prieteni. Dacă și ei, la rîndul lor, au cui să-i dea un telefon sau să-i facă o vizită. Cu cît problema e mai presantă, cu atît cresc neliniștea și, apoi, frica.
Şi din ce în ce mai multe momente în care lumea constată că „…parcă s-a ajuns la o limită, domnule, nu mai merge nimic, totul pare că se prăbușește în capetele tuturor“.
Nemulțumirea tatălui venea din faptul că fiul era „bleg“, nu învăța nimic din „școala vieții“, adică „nimic din regulile care te fac să răzbești în viață, pentru că gargara de la școală n‑are nici o putere în fața realității. Ce s-a ales de cei mai buni, de geniile claselor în care am învățat noi? De cele mai multe ori, nimic.
„Datoria globală“ se apropie de noi exact așa cum se apropia Melancholia lui Lars von Trier de Pămînt. Deși vine cu o viteză colosală, deocamdată nu pare cine știe ce, cîtă vreme planeta bizară cu care o să ne ciocnim e doar un punct luminos, o licărire în oceanul de licăriri al cerului.
Nu o dată, din toate direcțiile, la noi se dau lecții zgomotoase despre cum e bine să fii ortodox, despre cum se face chestia asta, de parcă ar fi vorba despre cure de slăbire sau amestecuri pentru zugrăvit. Să dea dracu’ să nu faci cum spune cîte un înțelept de ocazie, cîte un ortodox de-ăsta get-beget!
Una dintre glumițele care ne fac să ne „simtem“ bine este cea în care spunem că refugiații fug de mîndra noastră țară ca dracu’ de tămîie. Celebra știre cu niște nefericiți care se rătăciseră pe-aici – și-i luase plînsul cînd aflaseră pe unde-au nimerit – a făcut o carieră măreață.
Cei mai frumoși ghiocei ai acestei primăveri – cele mai inocente ființe, cele mai fragile zîmbete și cele mai hieratice apariții – sînt unii dintre primarii noștri.
Cadrul: Plaza Mayor din Madrid, vreme frumoasă, terase deschise, bere, un grup de suporteri olandezi ai echipei de fotbal PSV Eindhoven, niște femei care cerșesc, doi studenți la Facultatea de Jurnalism a UAM (Universitatea Autonomă de la Madrid) și a ziarului El País, localnici, turiști, lume.
