E absolut normal să existe și spectatori dezamăgiți, nevrăjiți, neconvinși, necăzuți pe spate după ce au ieșit de la proiecția acestui film documentar. Unanimitatea obținută pe căi firești, neopresive, nu există. E-n natura ființelor umane de pretutindeni să fie diferite,
Unii dintre noi credeau că libertatea înseamnă și un soi de seninătate. Ne închipuiam că libertatea vine la pachet cu o continuă stare de euforie, cu ceva ce poate fi numit „fericire“. Nu prea filozofam pe tema libertății. Era un tip de ficțiune în care ne refugiam din calea realității pe care o trăiam.
Hai s-o lăsăm mai moale și cu șlagăru’ ăsta de sărbători. Că sînt o groază de copii săraci, maltratați, părăsiți prin sate de-alea, de ți-e greață de ele. Să nu-i facă, mă, nene! I-ai făcut? Crește-i, vere! Spală-te cu ei pe cap! Toată ziua o ținem langa cu copiii. Ba că-s săraci
Avem ce să punem pe masă? Înseamnă că trăim în democrație. Putem să-l facem pe Dumnezeu partenerul și garantul urilor, invidiilor și resentimentelor noastre?
Pentru că putem. Pentru că ne permitem. Pentru că în procesul nostru de adaptare, ca specie, în mecanismul de sofisticare a relației pe care o avem cu natura, am descoperit, în timp, uluitoarele posibilități de a nega cît se poate de convingător faptul că facem rău.
Nu doar credulitatea, naivitatea, inerția sau necunoașterea ne fac să redistribuim o veste sau un zvon, fără să le verificăm deloc, contribuind la răspîndirea maladivă a falsului.
Radiatorul. Prietenul de nădejde al trupurilor noastre etern înfrigurate. Ne înfofoleam în mai multe rînduri de haine și ne populam locuințele din legendarele blocuri ale „fericirii“ comuniste aidoma unor mumii fantomatice, coborîte dintr-un lung serial grotesc.
„Umilire e acum. Cu țigani, cu arabi, cu străinii care iau tot, cu homosexuali care-mi îndoctrinează copiii la școală, cu ungurii care ne-ar mînca de vii, cu ăștia care ies la mitinguri, că n-au ce face altceva, cu Europa asta care vrea să fie aicea sat fără cîini, ca dup-aia să conducă ei, să facă ei ce vor cu bogățiile țării, asta e umilință, domnu’, nu ce făceam pe vremea lu’ Ceaușescu, că atunci măcar știai o treabă. Acuma ce știi?“
Copii care trebuie luați de la școală, de la pian, de la înot, de la Aikido, de la grădiniță, disperarea de a plăti factura la mobil, uitată de nu știu cînd, că, dacă n-o faci în ora următoare, rămîi fără telefon, și te enervează butonatul, și tastezi altceva decît ar trebui, chestie care te face vînăt de nervi, și trebuie să și conduci, și-ți vine să spargi parbrizul cu telefonul, după care să iei o bîtă de-aia de baseball
Ai pronunțat cumva cuvintele interzise în limba română? Ai zis cumva ceva care să semene cu „maghiar“, „rom“, „persoană gay“, „evreu“, „arab“? Te-ai ars! Imediat începe un tsunami de scuipături.
entenarul Marii Uniri nu e o sărbătoare împotriva maghiarilor. Nu poți sărbători rînjind de bucurie că-l împungi pe altul, care n-are cum să se bucure. Așa ceva nu mai e o sărbătoare, ci o formă de mitocănie deghizată în ceea ce se pretinde a fi patriotism.
Asociația Dăruiește Viața a reușit să schimbe legi, să construiască 18 camere sterile de transplant, a construit la Timișoara primul laborator de diagnosticare în profunzime a cancerului limfatic, a dotat un laborator similar la Institutul Clinic Fundeni, a renovat secţii de oncologie pediatrică şi de adulţi în Bucureşti, Timişoara şi Brașov
Teoretic, învățămîntul public e gratuit. Dar o poți lua și pe altă cale. Cea a educației plătite din greu încă de la grădiniță. Iar aici marfa e ca orice marfă.
„Domnu’ doctor”, în calitate de expert la care jurnaliștii fug să ceară o părere, nici măcar nu se gîndește să explice care ar fi diferența între un psihopat și un alt bolnav psihic.
Cînd ești cu burta plină – dar încă îți mai amintești cum era cînd stăteai la coadă pentru o juma’ de litru de ulei și-un kil de mălai –, deși masa geme acum de mîncare, ți se pare că ceilalți mănîncă mai mult, mai repede decît tine, și că s-ar putea să rămîi înfometat, să nu mai apuci mare lucru.
Cei care fumează. Cei care nu mai fumează. Cei care n-au fumat niciodată. Cei care dau de mîncare cîinilor de pe străzi. Cei care cheamă hingherii. Cei care dau șpagă pentru că „altfel nu obții nimic“. Cei care nu dau șpagă nici în ruptul capului. Cei care merg la serviciu cu bicicleta. Cei care merg cu mașina pînă la magazinul de la colțul străzii pe care locuiesc. Cei care ies în stradă să protesteze. Cei care cred că ăia care protestează sînt manipulați, proști, trădători.
Mai întîi, un rîu de lacrimi pornite din suflete. Prin preajmă, oftaturi din rărunchi și discursuri înflăcărate despre „repere și modele“. Nu poți purta o discuție „selectă“ în România de azi fără să menționezi cuvintele astea.
Unii spun că a plecat din țară ducînd cu el ditamai hălcile din averea noastră națională. O spun pe toate tonurile, știu ei cum s-a-ntîmplat, au informații sigure.
„Ați iubit-o?“ „Pe domnișoara? Da! O iubesc, dar… În fine… Ce m-a făcut pe mine de m-am îndepărtat de ea nu e vorba de școală. Că poate nici io n-am. Da’ ea a fost la facultate și nu s-a mai dus, înțelegeți? Deci n a mai vrut să se ducă. A zis că…
Spitalele de psihiatrie. Nu e treaba noastră. Ăia, oricum, „nu mai sînt oameni, nu mai ai ce să faci cu ei“. Și preferăm să-i uităm. Sau să ne facem că-i uităm.
La 7,20 dimineața, lucrează un mare burghiu. duminică. Probabil că vecinul care locuiește deasupra ta s-a hotărît să călătorească spre centrul Pămîntului. O fi fan Jules Verne.
Dacă e făcută cu adevărat, meseria de medic e una îngrozitor de grea. Poate fi meseria supremă. Pentru că e un amestec amețitor de lucruri care se bat cap în cap. Priceperea și sufletul. Și e un teren de continuă bătălie. Nu de cafteală. E marea bătălie care nu se poate purta fără cultul adevărat pentru demnitate, în toate dimensiunile ei.
Înțelegi importanța acestor lucruri doar atunci cînd ele nu mai există. Și de multe ori îți spui celebra replică, de fapt parola care îți oferă accesul spre propria aneantizare: „Mai dă-i dracu’ cu instituțiile lor! Decît așa, mai bine deloc!“
Dacă ești suficient de naiv și cazi în brațele lor calde și primitoare, oamenii ăștia de bine fac tot ce le stă în putință să te lămurească fin că depresia în care te găsești e mult mai gravă decît ai crezut tu.
„Intelectualii“ îi disprețuiesc pe „oamenii simpli“, corporatiștii pe bugetari, liber-cugetătorii pe credincioși. Tradiționaliștii îi urăsc pe progresiști, pensionarii îi dușmănesc pe tineri, iar nostalgicii i-ar pune la cazne pe cei care ies la protestele de stradă. Ne urîm atît de mult și ne bucurăm de insuccesul celorlalți, încît fiecare seară ne găsește obosiți, rupți de oase, sleiți complet de jugul ăsta al dușmăniei, la care tragem zilnic. Asta ca să ne trezim dimineața și, cu chiu, cu vai
Prin urmare, tac. Și fac asta cu superioritate și cu nădejdea că lumea, totuși, se sprijină pe o majoritate tăcută, dar care veghează. Cu toate că, din toate direcțiile, se aude, din ce în ce mai tare, un sforăit sănătos.
„Lasă-mă, dom’le, cu moșu’ ăsta stîngist! Unu’ plin de bani, care plînge soarta lumii, cu lacrimi de crocodil, dar nu-și mai știe greutatea conturilor și numele proprietăților, și nici nu se mai satură de scos bani din buzunarele fraierilor! O mlaștină de nostalgii ridicole ale unora care trăiesc din amintiri“.
Refuzi să accepți că, deasupra ta, cineva urinează la întîmplare. Zici, a mia oară, că nu e cu putință așa ceva. Că realitatea nu poate suporta un asemenea nivel de nesimțire. Pui totul pe seama climei, a condițiilor meteorologice.
Nevasta, oricum, de la o vreme, te enervează. O repezi, ridici tonul, ca să n-o pocnești. Ăla mic are ceva de zis, dar te enervează și el. Îți vine să-l pocnești. A avut o problemă, ceva chestie la școală, și nu s-a descurcat. Vezi negru în fața ochilor.
Noi nu ne plîngem, avem pensii speciale. Principiul e chestia, domnule! Nu pleci afară pînă nu-ți cunoști țara și frumusețile ei de ticăloșie! Asta e lege! Dar acum voi nu mai aveți nici un Dumnezeu!
Fascinant e că, uneori, turiștii înșiși se urăsc între ei. N-avem loc unii de alții pe terase, pe autostrăzi, în avioane. Ne urîm visceral și ne disprețuim, crezînd fiecare despre celălalt că nu se ridică nici la demnitatea, nici la nivelul intelectual de a fi un turist autentic și competent.
„Sasu’, dom’le!“. Parcă e un pic mai simpatic. „Ai văzut?! Tace și face! Așa-s ăștia. Le dai ceva de făcut, fac. Mai lent, așa, pe ritmu’ ăla al lor, da’ fac, domnule. Că ei nu știu altceva, decît să se țină treabă. Dă-i sasului de săpat un tunel și, dacă uiți de el, îl găsești la Polu’ Nord. Ți-am zis la alegeri c-așa-s ăștia.“
Cîtă vreme intimitatea a devenit o sperietoare – un soi de spaimă cumplită că, de fapt, e o formă de cruntă singurătate –, nevoia noastră de expunere publică e cea mai energofagă uzină din complexul industrial care ne alcătuiește.
Nu ne-a cîștigat ditamai turneul de tenis! Ne-am adunat prin piețe publice, pe terase, pe unde-am putut și noi, să sărim de bucurie, să postăm filmulețe faine despre entuziasmul general și să ne vedem la știri sărbătorind victoria. Victoria noastră, nu?! Bine… Simona a fost pe teren.
După ureche poți să afli și să zici multe enormități. Că toți românii sînt leneși și fură. Că toți nemții sînt lipsiți de umor. Că romii sînt responsabili pentru tot ce-i rău și pentru tot ce nu merge în societate. Că Soros le strecoară cîte o bancnotă în buzunar tuturor celor care ies în stradă să protesteze. Că toți italienii sînt mafioți. Că evreii sînt stăpînii lumii.
„Noi vă mulțumim că ne ajutați. Și sînteți bineveniți la noi. Am văzut că aveți foarte mulți bani. Că ați adus și vaci, vreți să faceți și o făbricuță, sau așa ceva. Dar mai bine, cu tot bănetul ăsta, nu ne faceți o biserică nouă?“
Ați fost? Unde? În Corfu, domnu’! Nu, n-am fost. Deci, n-ați fost… Da’ la Athos? Nici la Athos. Cică n-ai voie cu femei acolo. Mai bine. Măcar știi o treabă.
E o tîmpenie. Adică tu compari tabăra lu’ Dante cu cea a lu’ Dostoievski? Și p-aia a lu’ Shakespeare cu a lu’ Goethe, sau a lu’ Cervantes cu a lu’ Molière? Tabăra, zic. Sau literatura. Nu poți să faci așa ceva.
Cei care au păreri diferite de ale noastre. Cei care se uită la alte televiziuni și la alte emisiuni decît cele care ne plac nouă. Cei care postează pe Facebook alte citate, alte poze, alte mesaje decît cele pe care le considerăm noi interesante. Cei care își mobilează casele altfel decît o facem noi. Cei care ascultă alte muzici decît cele care ne fac pe noi să vibrăm.
„Să-și țină pliscurile, cîtă vreme sînt aici, la noi, acasă, în țara noastră!“. Din orice direcție s-ar rosti această formulă ridicolă, ea e la fel de nocivă și lipsită de orice fundament rațional și de bun-simț.
Ce dacă a făcut-o „p-aia“, la un moment dat, „curvă“? Ei nu ne-au făcut pe noi „țigani“? Și-ncă de nu știu cîte ori! Cam așa se pune problema. Ca-n spatele blocului, cînd facem concurs să vedem care dintre noi scuipă mai departe și ne luăm la bătaie ca să vedem cine are dreptate într-o discuție pe care nici măcar n-am început-o
Nu te gîndești că autostrada și spitalul fac parte din interesul nostru comun, în definiția lui elementară. Sînt extrem de asemănătoare. Cu toții avem mare nevoie de ele și contribuim ca ele să existe și să funcționeze.
Avem un soi de fascinație în a plănui sau a improviza cît se poate de creativ – depinde de situație și de cît timp avem la dispoziție – orice mitocănie care rănește locul în care trăim. Dacă nu comitem un gest fizic de agresiune la adresa spațiului pe care îl populăm, compensăm cu repertoriul lingvistic.
Aducătorul veștilor proaste, cel care face asta din plăcere, se răzbună mereu pe ceva. Pe orice. Găsește el. Și face asta chiar dacă te îndrăgește. Adică poate să-ți strice ziua tocmai pentru că-i ești drag. Pe cine să faci praf, dacă nu pe cineva care ți-e simpatic sau măcar apropiat? Efectul obținut în cazul ăsta e mult mai mare.
