Cîrciuma n-a fost niciodată vreun loc al purității benedictine. Apa n vin și lungirea mîncărurilor fac parte din istoriile tuturor neamurilor. Nu s-au inventat nici la Bîrlad, nici la Caransebeș și nici la Chitila. Cîrciuma e un loc unde, în mod ideal, plătești ca să te simți bine. Să-ți tihnească. E o convenție pe care o faci, uneori cu unii pe care îi și știi, îi cunoști personal, alteori cu ideea universală care guvernează relațiile din tipul acesta de adunare umană. Dai niște bani ca să prim
Povestea identificării și numirii serotoninei, această vedetă colosală a lumii de azi, începe prin 1935. Dar decolarea spre prima ligă a celebrității se petrece pe la începutul anilor ’50. Toată istoria asta se poate citi pe îndelete, Google e foarte
Uiți chestii de toate felurile. Și-ncepi să te sperii. Pe urmă constați, cînd te vezi cu prieteni vechi, că vorbiți din ce în ce mai des despre boli, despre unii care nu mai sînt. Și-ncepeți să găsiți din ce în ce mai mult confort în chestiile pe care le conside
Adevăratele alegeri se cîștigă atunci cînd te gîndești, măcar o fracțiune de secundă, înainte de a-ți parca mașina ca un nesimțit abisal, încurcîndu-i crunt pe alții. Adevăratele alegeri s
Serialele sînt universuri în care te poți retrage cu zilele. Sînt adevărate portaluri spre alte lumi. Fotografia găurii negre e doar o… poză. E puțin. Nu are urmări multiplicate, care să îți păstreze atenția. O poți vedea. Ei, și?! N-are continuare. Puțin
De la distanță, pare un lung șir de plăceri. Dar imaginile vacanțelor pe plajele perfecte, de la capătul pădurilor de palmieri, mîncărurile devenite forme de artă contemporană expusă pe farfurii, casele dotate și decorate în extazul unei idei de este
Facerea de bine poate fi oricum. Cinică și oportunistă, naivă și dezinteresată, pasională și străbătută de fior mistic. Poate avea o mulțime de chipuri, unele luminoase și de-a dreptul sublime, altele scălîmbăite și de o ipocrizie greu de imaginat. Îns
Catedrala Notre-Dame e cuprinsă de flăcări. Un incendiu devastator, la care asistă mii de oameni, adunați pe cheiul Senei. Alte zeci de milioane văd dezastrul în direct, la televizor. Turla centrală a catedralei a căzut deja, iar imaginile
Catastrofa nu mai e ceva care ne sperie. Ci o emoţie virtuală. Un ceva pe care, fără să ştim, ni-l dorim să sosească. Îl aşteptăm fierbinţi, cu milă, cu frică, dar şi cu un soi de entuziasm. Avem senzaţia că e u
E partea aceea de sat care s-a mutat la oraș. Mai degrabă partea care a fost mutată cu forța în perioada industrializării comuniste. E un subiect pe care nu l dezbatem de ieri, de azi.
Poate că acum, cînd Brexit a devenit un subiect de divertisment, e ridicol să vezi Parlamentul britanic la lucru, în suita aceea amuzantă de reguli, care par desprinse dintr-un moment comic scris și pus în scenă de Monty Python. „Degringolada“ societății britanice îi face să sufere pe unii, care cred sau simt că e un sfîrșit de epocă. Li se pare că se prăbușește ceva din identitatea lor. La stingerea lui, orice curent cultural, orice fenomen, orice gînd puternic odinioară arată, inevita
Dar asta cu groaza de a îmbătrîni în România e o obsesie recentă. Din ce în ce mai multă lume vorbește des și insistent despre așa ceva. E un subiect auzit la indivizi pe care de-abia îi cunoști, la necunoscuții de la masa de alături, cînd tocmai te-ai așezat la un restaurant...
Ne trebuie domn străin? Adică să facă lucrarea unii de-afară? Singurul răspuns la-ntrebările astea e hărmălaia. Căci asta e adevărata noastră Românie neîmblînzită.
În inima celui mai „select“ cartier rezidențial sau la capătul orașului, în „zona nefrecventabilă“ din vecinătatea gropii de gunoi, „designul interior“ e o noțiune care merge mult dincolo de realitatea și calitatea amenajărilor și decorațiu
Cînd amîni lucrurile, curgerea universurilor se inversează. Și, printr-un mecanism la fel de nevăzut ca ninsorile cu fulgi de piele pe care-i lăsăm în urma noastră de-a lungul unei vieți, totul o ia la deal, spre locul de unde a plecat. Și totul s
Amenințări că „nu ne mai uităm niciodată la porcăria asta“, la concluzii deștepte că „e o mizerie chicioasă unde mai pun botul doar proștii“ sau la constatări vigilente, conform cărora „stîngiștii au pus gheara definitiv și aici, s-a terminat cu dis
Pentru că ne pricepem la film și la teatru, la muzică și la arte vizuale, acum știm din start ce e bun și ce e prost. Teatrul bun e cu mari actori ai noștri, îndrăgiți, care joacă bine și ne fac să rîdem. Ăla e teatru. Cînd înțelegi și te simți bine. Iar film e cum sînt filme
Un anumit soi de eleganță mă deranjează, bă! Idioțenia asta că – vezi Doamne! – mă respecți, îmi spui chestii, și te incluzi și tu, pe tine, în ce zici, stilul ăsta de rahat mă face praf! Am senzația aia urîtă că mă observi. Că te uiți la mine prin lentilel
Ce se-ntîmplă într-o capcană bine făcută? Exact ceea ce ai visat. Ce ți-ai dorit. Toate detaliile sînt organizate perfect, în așa fel încît entuziasmul descoperirii pe care ai făcut-o să te inunde ca un orgasm al iubirii de sine. Prinzi peștele cel mare, fără să ai ha
În cel mai bun caz, o ficțiune destul de obosită. Astăzi, o asemenea afirmație nu mai produce, nimănui, nici o tresărire. Nu doar pentru că orice discurs se pierde în vacarmul general. Ci pentru că, pur și simplu, nu mai contează. Definirea separării, a
A aștepta la rînd, undeva, s-a transformat într-un spectacol deprimant. E drept, n-am fost noi nici înainte vreo întruchipare a cultului pentru ordine. Dar în acești ultimi ani, dacă stai la rînd undeva, aștepți să intri într-un cabinet medical sau în biroul unui funcționar, dacă ești la un magazin, într-o stație de autobuz, în gară sau la metrou, simți o presiune cu totul nouă. În noi clocotește ceva care nu s-a exprimat pînă acum atît de vizibil, de agresiv. Ne sare țandăra de la orice.
„La scîrbici“. Uneori, îmi amintesc că se spune corect „serviciu“, deci ar trebui să spun „la scîrbiciu“. Dar așa am moștenit cuvîntul ăsta. Îl folosesc așa cum l-am primit. „Scîrbici“. De la „servici“.
Se vede cum toate proastele și toți proștii care s-au ajuns duduie de sănătate și de succes. E lumea lor. Pe bar, cineva a uitat un clește. Îți vine să pui mîna pe el și să-ți scoți dinte cu dinte, să te mai calmezi. Dar, dacă stai și te uiți mai bine î
Ne chinuie aceleași griji. Se cheamă că am ajuns, cumva, la același nivel cu societatea de peste Ocean. N-a fost ăsta visul atîtor și atîtor români? Iată, fără prea mare efort, i-am ajuns pe americani. Din moment ce ne preocupă aceleași lucruri, însemnă că avem aceeași agendă publică. Putem sărbători în an centenar faptul că, deși n-am reușit să fugim cu toții din această țară, societatea românească are aceleași preocupări cu lumea în care mulți ne-am fi dorit să
Toate tîmpeniile astea ale societăților care s-au plictisit de bine și-acum o iau razna, nu știu ce să mai facă să nu crape de plictiseală. Să nu te ia cu nervi și cu amețeală cînd te uiți spre nordul continentului ăstuia? La rătăciții ăia de norvegieni
Nu știm. Nimeni n-a demonstrat pînă acum faptul că prin părțile astea ar sălășlui, în mințile noastre, o dihanie pe care alte neamuri să n-o mai fi întîlnit altundeva. E drept, păreri se găsesc la tot pasul. De la compatrioți porniți pe drumul identificării unui ceva exclusiv românesc pînă la călători străini ajunși pe-aici de-a lungul timpului sau la cărturari interesați de alcătuirea lumii noastre. Oricît ar zice unii că „N-am mai văzut așa ceva decît în România!“, mereu se găsesc alții care s
Ce poți să-i reproșezi unui ardelean – presupunînd că nu e dintre cei îmbibați de senzația că descind din meșterii care au produs Big-Bang-ul și au lucrat apoi la facerea universului –, deci ce i răspunzi dacă te-ntreabă ceva cît se poate de firesc?
„Orfanii“, „bătrînii“ rebegiți, „nebunii“ și „handicapații“ sînt ascunși în fundul curții, mult dincolo de closet, acolo unde oaspeților nici nu le-ar trece prin cap că ar mai fi ceva. Ei sînt cei pe care îi ascundem bine, pentru că „nu ne reprezintă“. Ne strică imaginea. Ar mai fi „țiganii“, pe care n-avem cum să-i mai ascundem, pentru că sînt absolut peste tot. Dar îi rezolvăm repede și pe ăștia, spunînd că nu sînt români, că din cauza confuziei cu ei are de suferit reputația noastră.
Nu se putea să nu apară, zilele astea, „pericolul maghiar“. Iar dacă nu se zărea, ar fi fost ca și cum am fi avut un an fără Moș Niculae. Ceea ce nu se poate. Fiecare an are Moș Niculae, Crăciun, Paște, 1 Mai, Sfînta Maria și Pericol Maghiar. În pr
Traiul „la comun“ pe care l-am deprins în comunism s-a construit, de la bun început, pe o formă cruntă de abuz. S-au confiscat case, s-au înghesuit proprietarii de drept într-o singură cameră – în cazurile „fericite“, în care proprietarii nu ajungeau la înch
Dezvoltarea costă. E drept, uneori chiar merită, produce rezultate, adică profit. Mult mai mare decît ce s-a investit în procesul de dezvoltare. Dar astea sînt situațiile ideale, situațiile-vedetă. Există și succesul de masă. Succesul anonim car
Oamenii care au murit la Colectiv, cei care s-au ales cu răni crunte, cu toții funcționează într-un mod adînc simbolic pentru noi, ceilalți. Printr-o întîmplare cît se poate de nefericită, moartea sau suferințele lor funcționează ca un sacrificiu menit să
E crusta groasă a ipocriziei. A înfășurat planeta ca într-un cocon. Într-o capsulă. Ca stratul vulcanic de pe Herculaneum și Pompeii. Acum, nemulțumirea și setea de răzbunare sînt atît de mari încît crusta pocnește zilnic. Iar prin crăpăturile ei izvorăsc rîuri de lavă. O materie incandescentă care pîrjolește totul în cale, cu credința că vindecă absolut orice, aidoma focului purificator, tămăduitor. Unii îi spun „populism“. Dar o fac, mai degrabă, din comoditate. Și cu iluzia că lu
Nici măcar istoria nu mai e un proces de înțelegere. Pentru că avem senzația că, dacă putem vedea prezentul atît de clar, adică perfect, putem vedea și în trecut, cu aceeași claritate. Bunăoară, un discurs înflăcărat – un discurs alcătuit din cuvinte înlănțuit
E românesc filmul? Dă-le și-un cap în gură! Le-a plăcut un spectacol? Scuipă-le în plină față un jet de napalm, să se potolească din a mai avea și ei păreri! Plescăie de bucurie în fața unei farfurii la restaurant? Sparge-le-o în cap și amintește-le că sînt niște țărani veniți de la coada vacii!
Deși merg la biserică, nu mai sînt docili la îndemnurile preoților. Eternul și străveziul parteneriat al Bisericii cu statul are și el, la un moment dat, prețul lui. Suspiciunea și repulsia față de politicieni se traduce, în cazul Bisericii, prin eventuala participare la slujbă, atenția la cuvîntul Evangheliei, dar surzirea bruscă la contribuția personală a preotului. Surzirea la auzul comenzii de supunere. Surzirea în fața oricărui glas suspectat de a fi o „trompetă“ a manipulării. Fie el
E îngrozitor să spui că „nu ne mai rămîne decît miștocăreala“. E ca și cum ai recunoaște că-ți iei zilele cu un ciob, la colțul străzii, la gunoaie. Așa că folosești cuvîntul „umor“ doar pentru a te autoiluziona că pieri ca „un domn“ sau ca „o doamnă“.
Pare că nici dragostea nu mai e ce-a fost. Numai că, scormonind prin amintire, printre cîntări vechi, artistul popular dă tot peste tristeți abisale. Și atunci, ca și acum, „biata țară“ era tot înstrăinată, iar noi eram rămași tot „fără tătuț, fără legănuț“.
Uite, de exemplu, la ei, dac-ai căzut pe stradă, nu se uită nimeni la tine. Stai acolo și crăpi cu zile, că nu te duce nimeni la spital. N-are nimeni nici o treabă cu tine. Îți zîmbesc artificial, te-ntreabă ce faci, doar de formă, și trec mai departe.
N-am amintit nimic nici despre trafic, nici despre starea drumurilor și nici despre gunoaie. E ceva ce nu se potrivește deloc cu declarațiile noastre despre noi înșine. Le zicem tuturor că sîntem europeni sadea, că istoria ne-a siluit în fel și chip, dar că acum ne-am întors acasă, în Europa. Numai că, de circulat cu mașinile, circulăm ca la Mumbai, Kabul și Islamabad.
Castelul Bánffy, de la Bonțida, la vreo treizeci de kilometri de Cluj. Satul are și el, la rîndul lui, o poveste care începe prin secolul al XIII-lea. Un spațiu încărcat de istorie și de gesturile bruște pe care aceasta le face uneori. Pe-aici au trecut vremuri de război, dar și de liniște și de nespusă frumusețe a tihnei. Șapte sute de ani mai tîrziu, locurile astea devin martorele unuia dintre cele mai fascinante fenomene culturale din partea asta de Europă. Electric Castle.
S-a dus peste Kim și l-a spulberat la nivelul imaginii în întreaga lume, prin impetuozitate și simplitate. Una și cu una fac două. Bifat. A rezolvat-o și p-asta. A mutat ambasada americană la Ierusalim, cu curaj, fără să clipească, arătînd că nu se glumește cu el și că e, totuși, cel mai puternic om din lume. A tras o tură prin Europa, lăsîndu-i pe toți ca la dentist, luîndu-le banii și făcînd din -NATO o alianță mai puternică și mai bogată. Pînă și criticii cei mai îndîrjiți se cam bîlbîie uneo
Ai zice că renunțarea și seninătatea nu prea se potrivesc, una lîngă alta, în registrul ăsta de cuvinte. Dar dacă, totuși, nu ești chiar tu în situația asta, dacă nu ai prieteni apropiați care au plecat în ultimii ani din România, tot găsești prin cercul larg de cunoscuți pe cineva care să se potrivească acestui portret. Cineva despre care poți să spui că a cedat și că a mărturisit o cu seninătate, lăsînd în urmă totul, aici, și alegînd să trăiască în altă parte.
Și… „Chiar ați făcut rezervare?“ Zici că da. „Dumneavoastră personal sau altcineva?“ Dacă s-a ajuns aici, pregătiți-vă pentru un lung război de uzură. Tu poți să mai faci cîte o precizare, doar-doar s-o mai limpezi situația. Ești complet naiv dacă-ți imaginezi că te aude cineva. În vremea asta,
Instituții publice, în companii transnaționale și în politică. Sînt mediile propice în care fertilitatea speciei duduie. Acolo se simt minunat, la căldură și umezeală, culturile din care zămislesc aceste clone perfecte.
În alte spații culturale, respectul față de alteritate nu e nici pe departe ideal, dar și-a construit în timp o bază rezonabilă. Atunci cînd vom reuși să învățăm că respectul față de semeni nu înseamnă doar considerația pentru cei care gîndesc aidoma nouă, abia atunci ne vom apropia de modelul civilizațional în care pretindem că credem. Chiar dac-am face-o doar pentru că „e la modă“, pentru că „se poartă“, tot ar fi un pas măreț.
