La dolce strada

Două episoade scurte. La coadă, la casa de bilete de intrare la film, la două mall-uri bucureştene.

1. Se proiecta The Artist, ultrapremiatul film al lui Michel Hazanavicius. Te duci ca la Maglavit, să vezi minunea. Cer un bilet. Mi se răspunde prompt: „Ştiţi că e alb-negru, nu?!“ Răspund politicos că, da, ştiu. Dar întreb, la rîndu-mi, de ce trebuie să mă avertizeze asupra faptului că filmul e alb-negru. „Pentru că au fost spectatori care s-au plîns. Şi, dacă ştiau înainte, nu intrau la film.“ O asigur pe domnişoară că n-o să mă plîng, şi mai cer o dată biletul. „E şi mut!“, insistă ea, surprinsă şi uşor alarmată de tembelismul unuia care se încăpăţînează să meargă la o porcărie. I-am zis că-mi asum răspunderea, iar ea mi-a dat biletul, cu conştiinţa faptului că-şi făcuse datoria: „Io v-am zis.“

2. Recent, la coadă, tot la film. Două domnişoare îmbrăcate gen Catwoman – pe cuvînt de onoare! – una blondă-spic, cealaltă brunetă-obsidian. Singurele detalii care lipseau erau măştile. În rest, nu mai zic, înţelege toată lumea. Genul ăla de apariţie la care nu poţi să te uiţi doar o dată. Trebuie să mai zăboveşti un pic cu privirea, să fii sigur că ai văzut bine, că e posibil aşa ceva. Nimic din toate astea n-a mai contat la deschiderea superbelor buze care ferecau, momentan, poarta sufletului: „Auozi?! Dă-ne şi noo două bilete la un film. Zi-ne care e mai bun, aşea…“ Tînărul domn de la casa de bilete n-a părut deloc surprins de cerere. Era evident că nu i se întîmpla pentru prima oară. Aşa că le-a răspuns conform fişei postului: „Păi, uitaţi-vă şi voi la afişe.“ Destul de îngrijorată că nu prinde un film care să-i capteze atenţia, domnişoara brunetă se confesează: „Să mor io, ne-am uitat! Da’ nu le ştiu pă nici unu’. Zi… ăsta… Bărdmen… sau nu… zi, fată, la care ai zis tu… ăla, mă… care ai zis tu…?!“ Răspunsul soseşte după o încruntare: „Să mori tu c-am zis io la care! Da’ zi, fată, să-ţi dea la care l-a văzut el. Dă-ne la care l-ai văzut tu!“ Tînărul domn de la casa de bilete: „Nu mă bag io să zic la care. Dup-aia vii la mine că n-a fost bun.“ Coadă, pufăieli, ochi daţi peste cap, conversaţia între domnişoare curgea la fel. Pînă la urmă, la fel de firesc, de la coada paralelă a intervenit un domn: „Ia la Divergent. Zi-i să ia la Divergent.“ Domnişoara blondă, sprijinindu-se de ghişeu: „La ăsta ia, fată! E bun ăsta? Sau… Să nu fie d-ăla cu… Zi să-ţi dea la ăsta. La care a zis el. Deci, cum îi zice la film?“

Episoadele de mai sus n-au nici o legătură cu vreo privire superioară, pogorîtă peste „mahalaua ineptă“. Sînt momente normale, din lumea reală. Filmul e la fel cu un pachet de şerveţele, o cutie de Paracetamol, un ecler, sau un set de baterii. Un produs pe care dai bani, şi vrei să te asiguri – fiecare cum poate – că nu-i dai aiurea. Şi, ca orice produs care devine accesibil tuturor, la un moment dat, foarte repede, devine parte a lumii fireşti. E o marfă care te satisface, sau nu. Iar atunci cînd te satisface, spui, firesc – aşa cum ai face-o cu blugii care-ţi plac, cu maşinile, cu sucul sau cu mîncărurile favorite – că aşa se face film. Ăsta-i filmul. Ca ăla care ţi-a plăcut ţie, la un moment dat. Dincolo de orice teorie, de orice estetică şi de orice demers analitic, o asemenea reacţie e una perfect firească. E ca orice reacţie faţă de un obiect de folosinţă imediată. Ea nu împarte lumea în idioţi şi iluminaţi.

Există însă o lume şi dincolo de orice poveste legată de gusturi personale, de opţiuni, de niveluri de performanţă ale produsului, de game premium şi de ediţii de lux. O lume a obiectelor care gravitează într-un univers al lor, un spaţiu în care noi nu sîntem elemente indispensabile. E o zonă a obiectelor care comentează pînă şi ideea de obiect, un interval fără dimensiuni, unde arta însăşi, în toate chipurile ei, se aşază la coada perfect egală în drepturi a tot ceea ce înseamnă uman, dincolo de orice ierarhie. Acolo locuiesc şi filmele lui Federico Fellini, nu pentru că le-a pus cineva acolo, ci, pur şi simplu, pentru că sînt.

Discuţiile despre valoare, gust, putere de recunoaştere sau de identificare, orizont de aşteptare, competenţă, capacitate de descifrare, îşi au, oricînd, rosturile lor. Există însă şi obiecte care există dincolo de aceste discuţii. Asta nu le face obligatoriu mai bune decît altele, ci le defineşte felul altfel de a fi. Sigur, şi ele pot fi ironizate, descompuse, deconstruite, „explicate“, dezasamblate în bucăţele şi refăcute la loc, supuse oricărei rigori căreia i se poate supune orice. Cu toate astea, cumva, aceste obiecte rămîn. Ele nu sînt nici măcar din zona discuţiei despre obiectele care „sfidează timpul“. Sînt din lumea creaţiilor care, odată trimise în lume, ocupă un loc care e doar al lor. Şi nu sînt nici, aşa cum le place unora să creadă, mari momente ale creativităţii umane, existenţe florale suspendate, ale căror nectaruri sînt accesibile doar iniţiaţilor.

Sînt, pur şi simplu, filme, cărţi, tablouri, muzici care aşteaptă etern să fie descoperite, vizitate, contemplate. Nu adoraţia e condiţia existenţei lor, ci vibraţia intrării în rezonanţă. Participarea la ceea ce ele sînt. Intrarea în sfera lor de gravitaţie şi plutirea în atmosferele lor atît de diferite de la una la cealaltă. Lumea rămasă după Federico Fellini, lumea filmelor sale nu ţine cont nici de marile frămîntări interioare ale autorului, de obsesiile sale, de ce va fi văzut prin ferestrele vitrate ale LSD-ului, sau de ce va fi dorit – sau nu! – să încifreze. Universul filmelor sale nu e unul care îşi aşteaptă „exploratorii“, şi nici cerul înstelat, deasupra gurilor căscate admirativ. E doar un fel de a vedea lumea. Unul extrem de personal. „Toată arta e autobiografică. Perla e autobiografia stridiei.“

Începînd din 16 aprilie 2015, împreună cu Dilema veche puteți achiziționa “Colecția Fellini”: patru dintre cele mai bune filme ale regizorului Federico Fellini, care a primit Premiul Oscar pentru întreaga carieră în 1973. Detalii aici.