Beatificarea primarilor

Deunăzi, un prieten se plîngea că felul în care se fac ştirile de la noi a ajuns pe o treaptă dedesubtul căreia nu se mai găseşte nimic. Mai jos de atît nu se poate coborî. Omul spunea că nu vezi pe aici decît ştiri macabre şi tîmpenii, că ştirile despre educaţie, ecologie, ştiinţă şi tehnică sau cele externe lipsesc cu desăvîrşire. L-am contrazis vehement. Faptul că Fuego concertează la Bălţi, în Republica Moldova, e o ştire externă. Diversificarea şi sporirea continuă a producţiei de peşte „pescuit“ cu curent electric e o ştire din ştiinţă şi tehnică. Veştile minunate despre furtul de lemn şi despre transformarea sutelor de hectare de pădure în deşert sînt ştiri despre ecologie. După cum şi vestea că la o şcoală din Dolj s-a construit, în sfîrşit, o toaletă, e o ştire din educaţie.

Dar povestea toaletei nu se opreşte aici. Adică, după nu ştiu cîtă vreme, s-ar fi construit şi… gata, bieţii elevi ar avea unde să fugă la un pipi şi ar trăi minunea de a se putea spăla pe mîini după treaba asta. Nu. Chestia e mult mai complicată şi mai spectaculoasă. Toaleta asta, dintr-o localitate a judeţului Dolj, e construită peste drum, la vreo 100 de metri de şcoală. Un drum foarte circulat. Elevii trebuie să traverseze drumul ăla ca să ajungă la veceu şi ca să se întoarcă la şcoală. Clădirea şcolii e ca vai de mama ei. Însă toaleta cu pricina e o ctitorie modernă, ridicată acum opt ani. A costat cam 40.000 de euro. Apariţia acestei construcţii a însemnat un mare pas, pe care comuna l-a făcut pe drumul civilizaţiei. „S-a meritat“ toată cheltuiala asta. Mai ales că toaleta n-are fosă septică. Nici chiuvete. Veceurile sînt nişte găuri date în pămînt. Iar dacă vreun neastîmpărat de elev vrea să se spele, o poate face la un furtun, lîngă moderna toaletă. Altminteri, clădirea e mare şi civilizată. Iar directorul şcolii şi primarul de la vremea aia sînt bine mersi.

Ştirile din educaţie pot continua mult şi bine, cu un domn primar care voia să construiască tot pentru şcoală, undeva, prin Botoşani, o toaletă cu etaj. Sigur că în afara şcolii. Noroc cu criza. Domn’ primar a zis că nu mai face veceul cu etaj, că e prea scump. De fapt, era vorba de două şcoli. Ctitoria trebuia să le deservească pe amîndouă. N-au mai fost bani pentru aşa ceva. Pînă la urmă, s-a ajuns la un compromis urît. Toaletele s-au făcut în interiorul şcolilor. N-au fost suficiente fonduri ca să poată răsări, între cele două şcoli, o mîndreţe de clădire care să amintească posterităţii de primarul renascentist. Chiar şi aşa, toaletele au costat mai mult de 80.000 de euro. E normal. Sîntem într-o localitate din Moldova. Un teritoriu încărcat de istorie. E mai scump ca la Tokio, la Paris sau la Londra. Dar nu mai scump ca în Ialomiţa, unde preţul de construcţie al veceului de şcoală ar bloca şi minţile scenariştilor de filme SF. Scenarişti care ar da în apoplexie dacă ar afla că, de pildă, în judeţul Galaţi, un metru pătrat de veceu turcesc, fără apă curentă şi fără încălzire, construit din materiale vechi, recuperate din alte clădiri, costă cam 1000 de euro. Şi toate astea ar putea provoca un rîs excentric, dacă n-ai da în plîns, cînd ai citi că, tot în România, prin Dîmboviţa, trei fetiţe au căzut în haznaua şcolii. Locul era construit extrem de prost. Două dintre fetiţele căzute acolo au fost scoase cu mare greutate. Cea de-a treia s-a prăpădit.  

Primarul românesc e o specie aparte. Aflată în vîrful piramidei trofice din localitatea ei, această vietate prezintă calităţi fenomenale de adaptare la un mediu prietenos. Cu alte cuvinte, dacă stai în casă şi-l înjuri că e ticălos, el va constata că e linişte în oraşul lui, va crede că e pe tarlaua lu’ tac’su şi va face cu ea cam ce crede el de cuviinţă. Va face cinematograf  3D şi complex spa, cînd jumătate din oraş n-are canalizare şi cînd drumurile arată ca vulcanii noroioşi. Va dărîma clădiri de patrimoniu şi va muta un peron al gării în Grădina Botanică sau în sala de lecturi a unei biblioteci. Sau, la categoria „Pe bune!“, va rade un parc superb, unic, pentru a face un deşert de piatră cubică, pe care să se ţină cîntări la Zilele oraşului, cînd cetăţenii dau buluc la distracţie moca. Sigur, această vietate feroce şi adaptabilă la orice poate fi şi complet surdă. Adică poţi tu să urli în piaţa publică pînă crapă bojocii în tine; că taie teii, că rade parcul, că dărîmă clădiri de patrimoniu şi că-l doare la başcheţi de faptul că tîmpeniile lui au efecte atîta amar de ani de aici încolo. Vietatea surdă merge mai departe şi-şi vede de planul ei. Ştie, că-n ecosistemul de aici, toate vietăţile au învăţat că cea mai importantă, pînă la urmă, e propria supravieţuire. 

Dar cea mai frumoasă şi mai spectaculoasă lovitură, palma suverană dată spaţiului public e, de departe, mulţimea de plăci, anunţuri, bannere în care sîntem anunţaţi că datorăm primarului Cutărescu faptul că, pe locul ăla, s-a făcut un sens giratoriu decorat cu iarbă şi panseluţe. Orice lucru din spaţiul public, orice tîrzie umplere de groapă în asfalt – băgată în seamă doar în anul electoral – se anunţă cu o placă pe care scrie mare, cît China, că lucrarea s-a făcut în timpul mandatului lu’ domn’ primar Cutare. De parcă nu asta e treaba lui. De parcă nu pentru asta a fost ales. Păi… nu. Îşi spune vietatea, în sine. Fiecare ctitorie din care se juleşte ban public trebuie să meargă pînă-n pînzele albe şi să fie aplaudată. Iar fraierii traşi în piept trebuie să mulţumească pentru asta şi să ştie că domn’ primar e stăpînul acelor locuri, nu alesul pus acolo să facă ceva în slujba prostimii. Aşa e normal. Altminteri, ne-nvăţăm cu nărav, ne tragem de bretele şi avem impresia că există demnitate şi că oamenii se nasc egali. Aşa se ajunge ca, mîine-poimîine, să ne luăm nasul la purtare şi să credem că trăim într-o ţară civilizată, într-o democraţie.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.