Teatrul independent şi dependenţele lui
Ca orice noţiune a libertăţii, teatrul independent trece, la noi, printr-o inflaţie a definirii. E perfect normal. Fiecare îşi ia, aşa cum crede, doza lui de libertate în înţelegerea şi configurarea spaţiului pe care vrea să-l ocupe. Există un elan al definirii şi prin alte părţi ale lumii, dar fervoarea şi formulările ultimative sînt mai domoale. Sau par să fie aşa. Dar nici replica „e loc sub soare pentru toată lumea“ nu mulţumeşte pe deplin. Dimpotrivă. Aici, aşa ceva nu ne linişteşte. Sună, mai degrabă, ca batista pe ţambal şi ca un soi de împăcare şubredă, în aşa fel încît să dăm noroc scrîşnind din dinţi, ca să nu spargem paharul în capul preopinentului.
Pe scurt, unii spun că teatrul independent e cel care se menţine viu, vigilent în răspunsurile la adresa sistemului, a moravurilor călduţe cu care ne obişnuieşte mersul vremurilor. Acest teatru e un tip de valoare care nu se justifică prin succesul uşor, ceva care se detaşează de dimensiunea comercială şi o repudiază, o formă de expresie teatrală care provoacă, acuză, explică, denunţă, analizează, trimite spre explorarea zonelor inconfortabile ale sinelui, sau ale relaţiei individului cu comunitatea. Dar asta nu înseamnă că teatrul independent nu poate fi şi vesel, ironic, ludic, ingenios, prietenos, distractiv, pur şi simplu plăcut pentru publicul care îl frecventează. Teatrul independent nu e nici un partid, nici o grupare religioasă care emite regulamente stricte despre ce e voie şi ce nu e voie. E o formă de sănătate a unui spaţiu cultural care îşi păstrează vitalitatea şi dorinţa permanentă de a explora.
Alţii spun că teatrul independent e cel făcut în afara instituţiei care se hrăneşte din bani publici. Teatrul scăpat de condiţionările finanţatorului politic, fie ele materiale, fie ideologice. Da, dar odată ce trebuie să te menţii pe propriile picioare, e cumplit de greu să supravieţuieşti într-o economie dură. Ai de plătit chirii, onorarii, cheltuieli de întreţinere, impozite. Cînd tragi linie şi faci bilanţ, aşa ceva nu poate s-o ducă multă vreme, dacă nu faci şi lucruri de succes. Spectacole la care să vină lumea, să plătească bilet şi să umple sala în fiecare seară. Dacă se întîmplă aşa ceva, deseori se va spune că e succesul reţetei, al lucrurilor facile, al emoţiilor mecanice şi elementare, al identificării, de coafeză, cu autorul şi cu personajele (scuzaţi, a zis-o chiar Cioran, care nu se ferea să spună că practică felul acesta de lectură). Un soi de telenovele care se dau sofisticate, problematizante, sincere şi realiste, mutate pe scena unui teatru particular, care se dă independent, făcînd comerţ pur.
Dedesubtul tuturor acestor lucruri stă o inflaţie a „producţiei“ de actori, un univers al resursei umane a teatrului, care se loveşte de lumea dură a unui spaţiu public delirant, pierdut între discursuri lacrimogene şi ipocrite, jelind zgomotos „absenţa valorilor“, dar comportîndu-se, în realitate, tribal, primitiv, rudimentar. În interiorul acestei lumi zgomotoase, tînărul actor e năucit şi dezamăgit, speriat şi dezarmat. Constată că nu se poate trăi din aşa ceva. Buuun. Atunci, ca în poveştile celebre ale succesului, vrea să se facă chelner şi să joace ceva, cînd prinde, cînd apucă. Imediat, i se va spune că aici e România, nu America. Aici e iadul, şi nu poţi tu, în tîmpenia ta, să faci pe chelnerul sau pe vînzătorul, şi după aia să joci teatru. Pentru că nu se poate aşa ceva. N-ai cum. Trebuie să ai o stare. Un confort. O certitudine cît de mică a zilei de mîine.
Cei care nu au succes zgomotos, cei care nu reuşesc să umple săli, spaţii, oriunde vor fi fiind ele, spun că de vină sînt cei care au succes şi pervertesc gustul publicului cu şuşe, cu dulcegării, cu „păcănele“. Pe de altă parte, cei care au succes, scriu mult, sînt jucaţi, sînt apreciaţi de publicul care îi frecventează spun că miza lor nu e să fie intelectuali, rafinaţi şi profunzi, părţi ale unui club care se dă select, dar care nu e înţeles de nimeni. Ei spun că miza lor e să creadă în ceea ce fac, iar dovada cea mai simplă e impactul asupra publicului căruia i se adresează. Iar într-o atmosferă în care dezbaterea şi dorinţa de a comunica sînt, în cel mai bun caz, subiecte de bancuri, genul acesta de dispută e doar o substanţă corozivă care alimentează nervozitatea şi delirul. Dar ai fi tentat să spui că, aici, nici nu prea are cum să fie altfel. Are.
Teatrul independent… depinde în mod substanţial de sănătatea şi de funcţionarea spaţiului cultural în care se manifestă. Cu cît e mai structurat şi mai funcţional acel spaţiu, cu atît e teatrul independent mai proteic, mai diversificat şi mai critic. Spaţiile culturale, construite sau inspirate din tradiţia protestantă a spiritului critic, secretă, prin natura lor, nevoia de alternativă. Aici, discuţia se poate opri şi se poate spune, lejer, că n-avem nici o şansă. Dar nu e aşa. Deşi trăim într-o ţară în care veştile încă ajung mai greu decît ne place nouă să credem, decalajul care ne desparte de restul plutonului european nu mai e chiar o genune. Sub replica „există doar teatru bun sau teatru prost“ se poate ascunde orice. Dar cu o sămînţă din vorbele astea, acceptînd că – prin multe părţi, unele esenţiale – sîntem o lume care abia se plămădeşte acum, putem accepta că sîntem în curs de descoperire a lucrurilor. Nu e nici o ruşine. Teatrul independent nu e o sectă din care se alungă păcătoşii şi se primesc drept-credincioşii. E o lume în mişcare, un univers care se defineşte singur. Succesul nu e o erezie. Dar amintesc vorbele lui Bernard Shaw, spuse cu mulţi ani în urmă, cînd se referea la Independent Theater Society: „Detractorii întreabă – independent de ce?! Este independent, desigur, de succesul comercial“. Dar era Anglia. Şi era sfîrşitul secolului al XIX-lea.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
