Cultura şi agricultura

Trec, de la bun început, peste definiţiile din DEX, dar şi peste cele de terasă, în care miştocarii de profesie îţi cer să faci diferenţa între „noţiunile“ care îţi dau să mănînci şi cele care te hrănesc doar spiritual. Există la noi, la români, o plăcere nemaipomenită de a jongla cu vorbele, de a dribla cu cuvintele, de a transforma orice teoremă într-o cimilitură. După zîmbete complice, umflarea obrazului cu limba, făcut cu ochiul şi mimarea niznaiului, întotdeauna, liderul hîtrilor de la masă dă un panseu. Se rîde bine şi se consideră că, în general, orice-ai face pe lumea asta, totul e „la oha“, „la mişto“, şi n-are nici un sens să-ţi faci vreo iluzie că există şi chestii serioase. Te-ai luat în serios, ai pierdut legătura cu realitatea şi cu şcoala vieţii.

Aşa-zisa cultură generală, enciclopedismul, memorarea datelor unor evenimente istorice şi fina asezonare cu faptul divers şi cu condimentele jocurilor de cuvinte sînt elementele esenţiale ale meniurilor de poveşti de la mesele noastre. Ideea de cultură e, pentru mulţi dintre noi, un soi de repertoriu ceţos, o tolbă fermecată din care purtătorul ştie să scoată cîte ceva la momentul potrivit. Ai vorbele cu tine, te-ai scos. Se cheamă că ai „cultură“. Că eşti „om deştept“. Poţi să fii ditamai maimuţoiul, un măscărici public delirînd pe orice temă; dacă ai în mînecă două date istorice şi un citat din Napoleon, ai dat lovitura. Eşti „băiat deştept“. Vorbeşti mult şi foarte tare? Sari de la istoria antică la fotbal, şi de la cum se face pasta adevărată de mici, la un citat din Goga? Eşti bun! Ai o „cultură“ solidă. Eşti „tip citit“.

Cîtă vreme înţelesul cuvîntului cultură gravitează în jurul planetei „vorbitului“ – indiferent despre ce va fi „vorbitul“ ăsta –, ideea de cultură va fi înţeleasă ca o formă de lăutărie. Un soi de artisticărie. O cunoaştere a artificiului şi a secretelor divertismentului. Folosesc termenul lăutărie – cu tot respectul pentru dimensiunea sa artistică absolut reală – dintr-o altă perspectivă. Cea a petrecăreţului care dă cu şapca de pămînt şi aruncă în lăutar cu teancul de bancnote, prăbuşindu-se în extazul ipostazierii din povestea muzicală. Odată ce efectele mobilizatoare ale muzicii şi ale băuturii se vor fi evaporat, petrecăreţul respectă orice pe lumea asta, dar nu pe lăutar. În viaţa de zi cu zi, lăutarul nu poate fi considerat un om serios. E firesc, în ordinea acestui tip de gîndire. L-a văzut pe petrecăreţ despuindu-se de masca zilnică. A fost martorul unei... dezbrăcări. Cum să-l respecţi pe cel care te-a văzut în halul ăla? Ba-l mai şi înjuri, că el te-a dus într-acolo, „mama lui de ţigan!“

Povestea culturii văzute în acest fel merge pînă departe, în inima înţelesului cuvîntului artist. E un joc pervers în care picăm cu toţii, deseori. Un joc în spatele căruia se află o istorie întreagă, dar şi o gigantică banchiză de ipocrizie. Rîdem şi glumim cu artistul, ne place să fim văzuţi la braţ cu el. În cel mai bun caz – foarte rar, altminteri –, respectăm omul în cauză. În nici un caz breasla. Arta şi cultura se amestecă într-un ghem de ceţuri interesante, doar la beţie, la distracţie, la sărbători. „La ocazii“, cum se spune. Amestecul ăsta de artă şi cultură e un soi de carcalete după care, de obicei, te doare capul şi ai greţuri. Nu e ceva din norma zilnică. Nu e o parte vizibilă a lucrurilor serioase. Felul acesta de a înţelege cultura e un soi de respect la „fără frecvenţă“.

Las la o parte eterna poveste a artistului sau a omului de cultură care se prostituează, generînd felul ăsta de percepţie în spaţiul public. Mecanismul e limpede, oricum, ca lumina zilei. Cui îi place să se alinte la veselie şi să guste din paharul „artistului“ sau al „omului de cultură“, definiţi în termenii divertismentului, ar trebui să-şi asume şi faţa posacă, de a doua zi, a celui care a comandat dansul şi care nu mai are chef să fie deranjat. Cîtă vreme ideea de cultură e produsul unei gigantice scenete – unde arta şi cultura se amestecă exact ca mămăliga cu brînză –, respectul pentru omul de cultură şi pentru substanţa acestei idei va fi unul egal cu cel pentru lăutarul care a făcut atmosferă la o petrecere izbutită.

Venim dintr-o istorie în care, nu arareori, intelectualul s-a gudurat pe lîngă putere şi n-a neglijat deloc pactul cu „stăpînul“, pentru a trăi bine sau pentru a-l faulta pe colegul de breaslă care venea din urmă periculos. La fel, venim dintr-o istorie recentă în care cultura era un repertoriu de lemnoşenii din cadrul unui „program de activităţi“ al întregului popor. După cum venim şi din dimensiunea reală a unui spaţiu cultural în toată puterea cuvîntului, unde nişte cetăţeni – unii dintre ei complet necunoscuţi spaţiului public – au slujit perfect corect această idee, construind părţile solide ale temeliei pe care stăm şi de care habar n-avem.

Pentru noi, deseori, cultura e ca un cîntecel căruia nu-i ştim versurile. În virtutea unei presimţiri difuze, de bun-simţ, ne promitem să le-nvăţăm pînă la următoarea petrecere, dar mereu constatăm că avem de făcut lucruri urgente, mai bune şi mai folositoare. La noi, cultura nu înseamnă esenţa modului de a fi, ci doar o formă de spectacol. Prin urmare, de ce ne mirăm că, pe listele oricăror bugete, cultura e ultima, dar şi eternul subiect al miştourilor epopeice?

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.