Metafizica şpăgii
Nu reiau povestea. Puţină lume din România a scăpat ştirea despre darurile de sărbători destinate unei doamne învăţătoare de la o şcoală din Bucureşti. Odată cu istoria asta, s-a aflat că există doamne învăţătoare care primesc inel cu diamant. Ba există chiar unele cărora părinţii elevilor le plătesc leasing-ul la maşină. Supermişto! Cadre didactice care au ştiut să se orienteze în sistemul ticăloşit. Evident, boieria asta nu e valabilă pentru toţi învăţătorii şi profesorii din ţara asta. În funcţie de nivelul social al zonei în care îşi fac meseria, cadrele didactice pot primi, de la diamante (în zona întîi a centrelor urbane) şi de la juma’ de porc (în oraşele mici şi în reşedinţele de comună), pînă la un deget mijlociu ridicat semnificativ de către un elev beat (în satele de munte unde abia a ajuns curentul electric).
Înţelepciunea acestui popor viteaz şi harnic, bunătatea oamenilor blînzi ai acestor locuri ne învaţă, din cele mai vechi timpuri, că e bine să punem măcar nişte grisine şi-o sticlă de Cola pe masa lu’ domn’ profesor, cînd avem lucrare de control anunţată, teză, bac, admitere sau examen de sesiune. Aşa e datina. Aşa e alcătuită plămada noastră de oameni generoşi şi ospitalieri. Pe de-o parte, domn’ profesor o să fie mai indulgent cu toată clasa. Nu tre’ să fie nervos, cu capsa pusă, în toane proaste. Dacă vine nervos de-acasă, tre’ să-l domolim. Pe de altă parte, cînd şi-o vedea de mîncat grisinele şi de băut Cola aia, mai copiem şi noi, cît s-o putea şi cît ne-o lăsa. Că oameni sîntem, nu animale. Mai lăsăm şi noi un loc de „bună ziua“. Facem să fie bine pentru toată lumea.
E clar. Nu toţi învăţătorii şi profesorii din ţara asta ciocoiesc de le sar capacele. Cei mai mulţi o duc prost. Dar dacă eşti învăţător la şcoală de fiţe e altă treabă. Înregistrat cu o cameră ascunsă, soţul doamnei învăţătoare care a umplut paginile ziarelor le explica unor părinţi că, dacă ai ales să-ţi dai copilul la o şcoală de fiţe, trebuie să cumperi „tot pachetul“. Adică nu duci, ca melteanu’, un ghiocel sfrijit, ca, vezi Doamne, mesageru’ primăverii. Duci ceva consistent, nu rahaturi de pachete de cafea şi ciocolată. Că doamna învăţătoare s-a şi ’nervat în înregistrarea cu pricina. Şi-a zis că dînsa nu înţelege ce e cu părinţii elevilor din clasa aia. Sînt „săraci“? Sau „nesimţiţi“? Ba mai mult. Nici cînd a avut „clasă de ţigani“ n-a trăit aşa coşmar de cadouri inconsistente. Iar aici vine una dintre bombe. Cînd cîţiva părinţi au lăsat să se-nţeleagă că li se părea prea mult să cotizeze atît de baban pentru cadouri, şi că o cafea şi-o ciocolată ar fi de-ajuns, doamna învăţătoare a zis că asta-i „reprezintă“? Adică asta-i defineşte? Da! Îi condamnă la meltenism veşnic, deşi ei şi-au înscris odraslele la şcoală de fiţe.
Iar cînd părinţii, încurcaţi şi luaţi foarte tare, au întrebat cam ce-ar fi de făcut, doamna le-a răspuns aşa: „Păi, nu sînteţi cartofi, nu sînteţi oi să vă-nvăţ!“ O altă doamnă învăţătoare intervine pilduitor şi zice că la şcoala vecină „se dau cîte 100 de euro la Crăciun“. O fi per clasă? O fi per căciulă? N-am înţeles. Oricum, părinţii sînt făcuţi troacă de porci. Doamna învăţătoare spală cu ei pe jos şi-i ceartă cumplit, îi dojeneşte ca pe nişte copii tîmpiţi, de nu-ţi vine să crezi că e adevărat ce auzi acolo. Părinţilor li se predă o lecţie în toată regula despre cum trebuie să cotizezi la o şcoală de fiţe, dacă-ţi pasă – ţărane! – de dimensiunea simbolică a acestei chestii. Care chestie te situează – boule! –, adică te poziţionează în lume. Îţi dă identitate. Ţie şi copilului tău, primitivule! Rămîi rînjit şi căpiat, de parcă ai uitat de tine, cu degetele într-o priză.
Credeaţi că s-a terminat? Lecţia merge mai departe, cu prelegerea de geopolitică, antropologie şi istorie. Doamna învăţătoare zice exact aşa: „Este în politica românească, balcanică, de sărbători să se ofere…“ Ehe, fraţilor, de-aici putem discuta zece ani în şir, şi tot nu epuizăm profunzimea şi relevanţa acestei replici legendare. E o replică de o greutate colosală, o cupolă glorioasă, etern renascentistă, care se aşază peste un edificiu discursiv solid, coerent, menit să sfideze veacurile. Iertaţi-mi uluirea şi naivitatea, dar cei mai mulţi comentează sumele menţionate, tonul şi obrăznicia acestei doamne. Cum să faci abstracţie de vorbele astea? Cum să ocoleşti o asemenea întîlnire limpede, de gradul al treilea, cu sinele lumii din care venim cu toţii? Pe o asemenea replică se pot scrie zeci de doctorate. Pe temelia acestor cuvinte se pot ridica nenumărate cercetări.
Tonul e perfect serios. Nu e nici o denunţare. Nu e nici o ironie. Nu e nici măcar umbra difuză a unei figuri de stil. E o ridicare în expresie, în „oficial“, a unui ceva dosit, profund, „neoficial“, care nu s-a bucurat vreodată de aerul libertăţii. De aerul de la lumină, al lui… „Pe bune!“. E întoarcerea glorioasă a fratelui geamăn al unui adevăr care şi-a ascuns ruda pînă acum şi a declarat-o vitregă. E explozia nucleară a unui „Ăştia sîntem, băăă!“, a unor kilotone de radioactivitate identitară reprimată şi ascunsă în fibra rărunchilor. E atît de frumos zborul înalt, în lumina acestei descătuşări. E atît de diafană această aripă a dării aramei pe faţă.
Şi să nu uităm cuvintele providenţiale dintr-o altă înregistrare a Doamnei Învăţătoare. Cuvintele adresate unui părinte nelămurit de ce trebuie să cotizeze atîta. Cuvinte colosale, care ne condamnă la eternitatea poftei de viitor. „Stai şi uită-te la mine. Este o poveste... Ai putere să te lupţi cu un vînt, cu un sistem, cu o orientare? Eu la asta te întreb?“
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
