Cu nişte ani în urmă, pe vremea cînd se potcovea puricele cu cîteva tone de metal şi sărea în înaltul cerului, cînd mieii se pupau cu lupii, iar vrăbiile dormeau pe boturile pisicilor, adică ce s-o mai lungim, acum cîţiva ani, era tare bine pe aici.
Oricum ai da-o, Caragiale e şlagăr. Vorbe şi fraze scoborîte din opera lui fac parte din substanţa limbii vii de la ora asta. E la liber, cum ar veni. E la punctul maxim la care poate ajunge o operă ficţională, la întîlnirea ei cu lumea – trecerea în viaţă şi devenirea, transformarea în parte firească a lumii din care, în fond, a şi venit.
E un refren care se aude din ce în ce mai des. Zeci, sute de doamne şi domni, povestind în toate împrejurările – la o petrecere, la restaurant, în interviuri şi în articole – despre visul sau despre decizia de a se muta la ţară. În ultimele două săptămîni, parcă s-a rupt barajul lacului de acumulare în care se aduna dorinţa de a evada din oraş.
Care se sting, fierbînd în propria neînţelegere. Sau, poate, mai degrabă, fierbînd în jocurile perverse ale refuzului propriei înţelegeri. Oricare dintre drumurile acestei fierberi duce în acelaşi loc. În inima uneia dintre cele mai mari tristeţi.
Miroslav Josef Klose s-a născut în iunie 1978, la Opole, în Polonia. Tatăl său, etnic german, a fost fotbalist profesionist, a plecat din Polonia chiar în anul în care s-a născut fiul său, iar mama lui Miroslav a fost componentă a echipei naţionale de handbal a Poloniei.
Uluitor! Şocant! Dezvăluire paralizantă! S-a descoperit motivul rămînerii în urmă a României! În timp ce noi toţi ne chinuim să fim cetăţenii model ai Europei, un grup ocult face ravagii în economia naţională. Aceşti infractori înrăiţi, foarte bine organizaţi au fost, în sfîrşit, demascaţi.
Nu cred că ştiu ce e Biserica. Uneori, mi se pare că pot întrezări ce nu ar trebui să fie. În naivitatea mea, de om pornit pe cărările „gînditului“ degeaba, cred că Biserica nu are, totuşi, nimic împotriva actului de a gîndi, fie el şi în zadar. Şi sper că această instituţie nu se adresează doar „neduşilor la biserică“.
Trei cuvinte-cheie care se repetă de cîteva ori pe an, se încarcă de energie şi explodează în ştirile despre pelerinajul de Sfînta Parascheva. E drept, autorii ştirilor se întrec în muşchi hiperbolizanţi şi în generice dramatice care prefaţează poveştile despre eterna îmbulzeală. Dar au de ce.
Mă văd nevoit, de la bun început, să cer scuze pentru duritatea titlului. Pe de altă parte, în România, cuvintele astea se aud de atîtea ori pe zi, încît mulţi dintre noi nici nu le mai băgăm în seamă. La fel de bine cum alţii rîd sincer, cu poftă, la auzul acestui enunţ.
Zilele astea, imaginea acestei ţări e mai tristă ca niciodată. La începutul anilor ’90– cînd minerii stîlceau în bătăi studenţimea bucureşteană şi pe oricine „arăta a intelectual“ – măcar puteam spune că sîntem proaspăt ieşiţi din bezna totalitarismului. Că descărcam, primitiv, violent, grotesc, toată mizeria sedimentată în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism.
Săptămîna trecută citam dintr-un ghid turistic găsit într-un hotel de la Satu Mare. Lucrarea de 600 de pagini a apărut în anul 2011, a fost finanţată din bani europeni, în cadrul Programului de Cooperare Transfrontalieră Ungaria-România 2007-2013, Fondul European de Dezvoltare Regională.
Cu cîteva săptămîni în urmă, am dat o fugă la Satu Mare. Am fost la Samfest Jazz, un festival excelent, prea puţin cunoscut, despre care am scris, anul trecut, în paginile acestei reviste. Am revăzut prieteni vechi şi foarte dragi, am avut noroc de cîteva concerte memorabile, m-am prăbuşit de entuziasm în faţa unui platou epopeic.
Haosul e, în mod firesc, mult mai interesant decît ordinea. În haos, nici n-ai vreme să respiri. Mereu se întîmplă ceva. Ordinea e plicticoasă, deprimantă, omorîtoare de creativitate. Trivializînd grosolan – şi-mi cer scuze în modul cel mai sincer pentru acest fapt – e cam ca în celebrul banc cu diferenţa între sexul în doi şi cel în grup.
Alegerile locale s-au încheiat cu o victorie spectaculoasă a opoziţiei. Un fost prim-ministru al României a primit o sentinţă definitivă. Detenţie. Doi ani. Fostul înalt demnitar a încercat să se sinucidă. Institutul Cultural Român, o instituţie exemplară prin eficienţă şi performanţă, e acuzată de nereguli şi trecută în subordinea Senatului.
Doamne, ce mecle au putut defila prin presă în cursul campaniei electorale! Ştiu, e profund nedrept şi total incorect să judeci omul după faţă. Dar nu despre judecare e vorba. Chestia e că, îmi asum greşeala, dar cînd vedeam pozele unor candidaţi, mă gîndeam cu milă la comunităţile care, eventual, se vor pricopsi cu asemenea personaje pe post de şefi ai administraţiei locale.
În limba română, „ghinion“ vine din franceză, de la guignon (cu varianta arhaică guillon), care, la rîndul lui, provine din verbul guigner. Semnificaţia se plasează în zona ochiului rău, care vrăjeşte, pune pata, instalează fatalitatea, ghinionul. În franceză, vine din spaniolă, de la guiñon.
Buun. Să vedem cum stăm: cum-necum, în vreme de campanie electorală – pe fondul fricilor de creştere a ratei de schimb a monedei unice, al nemulţumirilor legate de nivelul de trai şi al deselor bîlbîiri ale proiectului european – iar se coace la soare celebra „problemă maghiară“.
O lume bîntuită de duhul răului. Un duh al uniformizării, al egalizării, al dorinţei bolnave de a fi, cu toţii, la fel. Uniformizarea nu poate duce niciodată la înălţare. Nici măcar la ordine, aşa cum o înţelegem în nostalgiile noastre. Ordinea civilizaţiei pe care o visăm difuz, de fiecare dată altfel, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm.
Cu vreo trei-patru săptămîni în urmă, începusem să vă povestesc despre Vilnius, capitala Lituaniei. Pe urmă, am început o lungă paranteză în care au încăput un spectacol de teatru şi o călătorie, profund tulburătoare, la Chişinău. Paranteză închisă. Revin. Oraşul tocmai se scutura după o ploaie zdravănă, cum n-am mai prins demult.
Chişinău. 10-15. Luna asta. Republica Moldova. Sau Basarabia. Niciodată nu ştii cum să zici, să nu faci o gafă. Să nu răneşti. Să nu calci pe vreun sentiment, fie el închipuit, fie real. Cronograf. Festival de film documentar. Ediţia a X-a. Lucru mare aici, unde nimic nu pare sigur de pe o zi pe alta, unde răspunsurile se iau de gît cu întrebările.
Săptămîna trecută, taman cînd mă luase valul poveştii, a trebuit s-o-nchei, pentru că nu mai aveam spaţiu. În loc să spun ce aveam de spus despre spectacolul cu Divina Comedie, în regia lui Eimuntas Nekrosius, pe scena de la National Drama Theater, la Vilnius, am făcut o lungă introducere.
Aşa îl numeşte In Your Pocket (o publicaţie haioasă, pentru turişti), ediţia de Vilnius, pe regizorul Eimuntas Nekrosius. Articolaşul informativ despre Teatrul Meno Fortas nu uită să menţioneze că instituţia experimentală a fost creată special pentru a i se da pe mînă celebrului regizor lituanian.
În drum spre Vilnius, din poziţia foarte onorantă de reprezentant al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, la premiera spectacolului Divina Comedie, în regia lui Eimuntas Nekrošius. Lucrarea celebrului regizor lituanian ar urma să deschidă, la anul, cea de-a douăzecea ediţie a Festivalului de la Sibiu.
Primăvara a venit tîrzior şi bîlbîit. Ba cald, ba frig, ba soare, ba nor, vînt şi ploaie cînd ţi-e lumea mai dragă, de nici nu mai ştii ce să pui pe tine dacă ieşi pe-afară. Aşa răceşti tocmai cînd ziceai c-ai scăpat de iarnă şi, la prima înfăţişare mai curajoasă a soarelui, te sprinteneşti şi ieşi în tricou.
Nu demult, la o cîntare de jazz, într-un club bucureştean, tot trăgeam cu ochiul la un tînăr care moşmondea ceva la un telefon. Muzica era excelentă, dar el n-avea treabă cu asta. Cred că putea să apară Keith Jarrett în persoană, cu un ţambal de piept, cîntîndu-i la ureche „Picături de untdelemn“, şi tînărul cu pricina n-ar fi remarcat nimic deosebit.
Oraş mic. Sau „mic orăşel“, cum spun suav mulţi reporteri din partea asta de lume. Poate fi şi comună. Ce s-o mai lungim, poate fi şi sat. Dacă ne enervăm (şi ne enervăm!), poate fi oriunde în România. Nu contează dimensiunea localităţii. Deşi, pînă la urmă, cu durere în suflet, tot trebuie să recunoaştem că mărimea contează. Explic îndată de ce.
Regizorul Cristi Puiu nu s-a dus să-şi ridice premiile Gopo pentru filmul Aurora. Iar casa lui de producţie, Mandragora, a retras încă de la preselecţie producţiile proprii care ar fi trebuit să intre în atenţia juriului. Un juriu care a mers mai departe însă, luînd în calcul şi filmele care refuzau înscrierea.
De ceva vreme îi tot recomandam unui prieten o carte. N-a citit-o. Au trecut cîţiva ani de atunci. Cu ceva timp în urmă, ne-am văzut. O citise. Uitase de recomandarea mea. Pur şi simplu, îi picase în mînă şi o citise. Îl întreb dacă i-a tihnit lectura. Îmi răspunde! L-a dezamăgit. De ce l-a dezamăgit?!
Două ştiri de la începutul săptămînii. Una de la noi, cealaltă din Anglia. Prima e despre un individ, în vîrstă de 30 de ani, care avea un vis. O fantezie. Să facă sex cu o mamă şi cu fiică-sa. Visul i s-a împlinit. S-a însurat cu o femeie de 40 de ani, care avea o fiică de 13 ani, dintr-o căsătorie anterioară.
De ce mergem la teatru?! Ce ne atrage ca un magnet în locuri în care vedem nişte oameni îmbrăcaţi în fel şi chip, jucînd, făcînd pe alţi oameni, de acum sau de atunci, de aici sau de aiurea?! Tîrcoalele din jurul răspunsurilor posibile trec prin stufărişul bălţilor ipocriziei. Şi e absolut normal să fie aşa.
Bucureşti. Iarnă. Munţi de zăpadă neagră, hîdă, ca nişte excrescenţe greţoase de pe obrazul bubos al oraşului. Acum, urîţeniile astea rîd la soare ca într-un desen animat horror. E un pic mai cald. Şi tot depozitul ăsta gigantic, de mizerie, începe să se topească. Să se întindă. Să se lăţească. Să mănînce, clefăind, tot spaţiul.
Undeva, în inima Olteniei, între dealuri încărcate de livezi şi de păşuni bogate, se găseşte o aşezare scoborîtă din poveştile bătrînilor. Legenda spune că, demult, foarte obosit, Timpul s-a oprit pe meleagurile astea şi a adormit. Oamenii nu l-au băgat în seamă prea tare. Au zis că e un bătrîn drumeţ şi au pus pe el o păturică, să nu răcească.
Aşaaa… Cum vă povesteam săptămîna trecută, într-o seară de vară, dintr-o joacă la telefon, cîteva superbe doamne de la Cluj, făcînd uz de toate fineţurile artei seducţiei, puneau pe jar un londonez cu stare, ameţitor de neînsurat. După ce făcuseră risipă de vocabular englezesc şi pronunţii impecabile, doamnele îşi savurau victoria.
Vară. Cald. Frumos. Arşiţe care, ziua, pleoştesc oraşele şi le cufundă-n abulie, pînă cînd, seara, obosite, adorm, lăsînd lumea să mai răsufle. E vreme de vacanţe şi de dat în stambă, din dosul clinchetului de pahare, despre locurile umblate şi chestiile văzute. După fierbinţeala unei zile scăldate în torente de sudoare, seara vine ca o eliberare.
Din luxuriantul neam pleonastic al eternelor sintagme-vedetă, „babă bătrînă“ şi „mic orăşel“, se desprinde, zilele astea, după un sprint spectaculos, ideea de oengeu nonguvernamental. În efortul de a provoca empatia compatrioţilor care stau la televizor şi nu ies în piaţa publică, unii dintre demonstranţi au descoperit, cu fascinaţie, că ei înşişi pot fi părţi ale societăţii civile.
Din negura timpului, la noi, înţelegerea profundă, adevărata situare a semnificaţiei cuvîntului popor s-a învecinat întotdeauna cu ideea, nu tocmai măgulitoare, de prostime. Norodul, gloata, masa, talpa ţării, sărăcimea, ţărănoii, plebea, prostimea, gherţoimea, ţopîrlănimea.
Explozia mămăligii e guvernată de un ceas cu cuc, un orologiu care măsoară un timp specific acestui colţ de lume. Aici nu există doar un sens al acelor de ceasornic. Totul e posibil. Şi ceea ce pare imposibil se rezolvă pînă la urmă cu ajutorul formulei magice: „Nu-i problemă. Ne înţelegem noi. Facem să fie bine pentru toată lumea“.
Anul începe minunat, cu bilanţuri şi topuri. Cel mai şi cea mai ocupă spaţii largi, de la filmele şi muzicile care au dat lovitura în 2011, pînă la vînzările de aspiratoare şi mixere care au rupt gurile, la ofertă. Revista Forbes România şi ziarul Adevărul au publicat un studiu al unei companii de monitorizare, o contabilizare a apariţiilor în media trecute pe răbojul personajelor iconice din România contemporană.
Un moft. O fiţă. Un refren rămas în minţile hipioţilor înceţoşaţi de alcool şi de droguri. Un pretext pentru toţi lăţoşii şi vagabonzii nespălaţi de prin America, să scape de armată şi să nu fie duşi, pe vremea aia, în Vietnam. Un cuvînt-cheie din proiectele europene de la ora asta, de unde rostuiesc bani frumoşi tot soiul de oengeuri inutile.
Acum vreo două zile, mă sună un prieten şi-mi toarnă, cu obidă, un păhărel de tristeţe, din care tocmai gustase şi el. Ciocnim şi bem. Adică începe să-mi povestească, dezamăgit, care e chestia responsabilă pentru stricarea unei zile. Prietenul meu vine după ani mulţi petrecuţi în Germania.
Povestea maicii stareţe care a născut doi gemeni nu e nici prima şi nici ultima istorie despre vîrîrea cozii lumescului în spaţiul monahal. Din punctul de vedere al Bisericii, acest fapt e unul extrem de grav, dar reacţia oficială a instituţiei e un amestec de tăcere şi bîlbîială care nu face decît să dea apă la moară comentariilor picante.
Săptămîna trecută, vreme de vreo trei zile, emisiunile de ştiri şi paginile ziarelor s-au bucurat de un desert nesperat pentru foamea noastră de dulce în Postul Crăciunului. O măicuţă de la o mănăstire ortodoxă din Călăraşi a născut. Senzaţional – prin cezariană. Uluitor – două gemene.
Simplu. În primul rînd, te uiţi la televizor. Vezi defilarea şi eşti foarte atent la oamenii politici, indiferent de partidul din care fac parte. O dată pe an, la început de decembrie, deseori într-un frig crunt, aceşti oameni trebuie să treacă prin oroarea de a se afla unii lîngă alţii, într-un perimetru strîmt, bine delimitat, rezervat oficialităţilor de rang înalt.
Dacă n-ai fost niciodată în Delta Dunării, poţi să trăieşti liniştit cu iluzia, formulată ca-n vechile reportaje, că „la vărsarea bătrînului fluviu în Marea cea Mare, îşi întinde braţele gigantice o minune a naturii, un adevărat paradis al peştilor, păsărilor şi animalelor“.
Mi-e ruşine de felul în care călcăm în picioare sau măscărim orice fel de etichetă, orice fel de protocol. Nu ştiu cum se face, dar, cînd sîntem puşi în situaţii de acest fel, ne comportăm ridicol. Devenim mici, umili, încurcaţi, adevărate definiţii ale neadecvării. Asta dacă nu reacţionăm invers, simţind neadecvarea şi răspunzînd agresiv, necontrolat.
Există oameni în care îţi depui rezervele secrete de încredere, aşa cum ţi-ai depune nişte valori, neştiute de nimeni, într-o bancă sigură şi discretă. Deşi operaţiunea asta sufletească pare să fie una strict energetică, lipsită de orice suport pipăibil, ea are, în profunzime, şi umbra unei dimensiuni fizice.
La naiba! Doamna Gina e esenţa care scapă oricărui studiu de antropologie, cercetărilor sociologice, recensămîntului, chiar şi genialei intuiţii a versificatorilor manelişti. Formele ei, rotunde, bogate, ca un pom sănătos plin de rod, sau dimpotrivă, uscate, colţuroase, aspre, ca o noptieră de ratan, ascund îndărătul lor o unduire de talazuri spirituale mai cuprinzătoare decît oceanul planetar.
Prin părţile astea de lume, cînd spui „agendă publică“, în gură se formează un gust ciudat, de gutuie altoită cu zarzăre, ph-ul scade brusc, smalţul dinţilor se umple de crevase microscopice, iar buzele intră într-o amorţeală profundă, ca de la o degerătură. E ca şi cînd ai pupa gheaţa unui congelator în care, de un deceniu, ai pus la păstrare o scrumbie afumată.
Sînt sigur că, în urma unei vacanţe în România, poţi să te întorci acasă odihnit, mulţumit, plin de speranţă că se mai poate face cîte ceva şi pe aici. Există locuri minunate, cu oameni minunaţi, poţi să ai norocul de a da peste spaţii în care obişnuinţa înjurării şi condamnării necondiţionate a naţiei e forţată să ia o pauză.
Început de august. Cald. Drum prost şi aglomerat. Porţiuni de şosea pe care poţi merge normal, decorate, ici şi colo, cînd nu te-aştepţi, de gropi discrete ca suprafaţă, dar foarte adînci. Parcă e o joacă absurdă, pornită de un tembel care stă ascuns şi se amuză. Dacă dai într-o groapă de-asta, ai toate şansele să pleci mai departe tractat sau pe o platformă.
