De Ziua Noastră
După ce s-a risipit fumul de la eşapamentele tancurilor care au defilat pe sub Arcul de Triumf, ţara în sărbătoare s-a retras pe la televiziuni. Lucru destul de trist, dar normal pentru o lume care a ales să vadă ce e în jur doar prin ecranul televizorului. De Ziua Noastră e frig. Nu prea ai unde să te duci. N-ai cum să pui discul şi grătarul în vreo pădurice, pe marginea lacului sau la buza şoselei. Sînt ani în care e atît de frig, iar vremea e atît de sadică, încît unora le vine să pună pături în geam, încălzindu-şi Ziua doar de la soarele reflectoarelor din studiourile care defilează pe micul ecran. Asta e. De la Revoluţie pînă acum, n-am găsit o soluţie de a ne împrieteni mai la cataramă cu Ziua Naţională. Nici un creativ mai tînăr şi mai uşchit, de prin agenţiile patriei, n-a mirosit pînă acum că e o gigantică pîine de mîncat din treaba asta. E o pană de idei atît de stînjenitoare, încît chiar şi un set de idei mediocre ar face valuri şi ar produce vii dezbateri. Nu doar pentru că ne pricepem cu toţii – la tot! –, ci pentru că, în sinea fiecăruia dintre noi, doarme dus un patriot sincer, care aşteaptă să se bucure de ziua ţării sale.
La cît de mult ne preocupă ideea brand-ului de ţară, intrarea în arenă a unui pachet de idei despre Ziua Naţională ar face un succes nebun. Nu mai pun la socoteală isteria din ringul gigantic în care se consumă meciul brandului de ţară. Asta se vede în fiecare zi. De parcă brandul ăsta ar fi un ac pe care cineva trebuie să-l găsească într-o şură – de la chioşcarul miştocar care fumează la colţul blocului, pînă la dom’ profesor, pensionar supărat pe lume – toţi sîntem implicaţi în căutarea asta. Nu spun că e rău. E bine să fim împreună. Dar ar fi minunat să ne găsim unii pe alţii în căutarea unui conţinut, nu să ne ciondănim în legătură cu găsirea unei forme, a unei păcăleli isteţe sau a unei formule miraculoase care să acopere şi să vindece tot ce nu e bine pe-aici.
Că noi cam asta credem că e branding-ul ăsta, la care ne pricepem toţi. O mingicăreală, un dribling de-ăla care dă mingea printre picioarele adversarului, o formulă magică, din care iese o viaţă mai bună pentru toţi. O imagine minunată, a unei ţări triste, pline de frustrare, care, dintr-odată, iese în poză veselă, rumenă în obraji, pocnind de sănătate, contaminînd cu optimism întreaga planetă. Mai repede am vrea să vină unu’ care povesteşte frumos despre ţara asta, cineva care ne „repară imaginea ţării“, decît să facem nişte şcoli, nişte spitale, nişte drumuri, nişte păduri în care nu se mai măcelăreşte vînatul şi nu se bagă rîurile în tuburi subterane, nişte Deltă în care nu se mai curentează şi braconează cu bestialitate peştele, nişte administraţie în care nu mai primează doar nepoţii şi verii, nişte justiţie în care magistratul chiar e cineva, şi nişte politică în care… M-a luat cu plîns. Iertaţi-mă, revin îndată.
Aşa. Ziceam de Ziua Naţională. Că ar fi de mare succes şi – foarte serios de data asta – ar fi extrem de interesant să găsim nişte idei despre ce-am putea face de 1 Decembrie, în afară de a merge la o paradă militară, de a ne uita la televizor, de a ne călca în picioare pentru fasolea şi sarmalele pe care primăriile le dau moca, şi de a admira, seara, retragerea cu torţe a militarilor. Că s-o schimba, că nu s-o schimba, că s-o muta mai în primăvară, legată de ceva cu greutate simbolică mai mare, Ziua Naţională e asta pe care o avem acum. Nu găsim mai nimic, ceva mulţumitor cu care să o umplem. Şi tare mă tem că, dacă ar fi o alta, în altă lună, mai caldă, Ziua Naţională ar fi la fel. Adică un prilej al unora de a se arăta altora. Ăia care se arată în această zi sînt aceiaşi cu cei care se arată în fiecare zi a anului. Era să uit. Da, e o diferenţă. Poartă cocarde tricolore.
În rest – aceeaşi treabă. Aceleaşi feţe pe care le vezi zilnic se perindă pe la televizor şi sînt preocupate de ethosuri naţionale şi de profunzimea spiritului românesc. Pe lîngă ei, mai încap „nişte unii“ care fac performanţă. Nişte autentici, nişte valori reale care sînt expuse, ca maimuţele, în vitrina Zilei Naţionale. Copii geniali, ţărani sclipitori, cercetători de vîrf, sportivi, oameni care chiar fac ceva, cu toţii sînt expuşi ca nişte curiozităţi, ca nişte vietăţi neverosimile, în preajma cărora se insinuează tot ăia pe care îi vezi zilnic. Ăia care, de Ziua Naţională, îşi pilesc limbile, ca lupul din poveste, şi vin să se arate pe lîngă „românii cu care ne mîndrim“. Şi curg peltelele groteşti de ţi se zbîrleşte părul pe mîini, ţi se face pielea de găină, şi te-ntrebi, ca toată suflarea masochistă de pe aici: „Pînă unde pot să meargă ăştia, domnule?“
În timp ce tu te-ntrebi, ei îşi văd liniştiţi de treabă. Din gurile prevăzute cu compostoare din oţel şi titan, azi, de Ziua Naţională, curge miere de salcîm. Unora nu le iese decît un soi de zacuscă veche şi neizbutită, un ghiveci de buruieni şi pălăria-şarpelui, dar tot se forţează să fie altfel, „în zi de sărbătoare“. Să ai impresia că sînt jurnalişti bine intenţionaţi, păzitori ai adevărului sau reprezentanţi pe care i-ai votat, oameni care gestionează cu grijă obsesivă tot bănetul care vine din taxele plătite din buzunarul „românului“. Românul, doamnelor şi domnilor – cuvîntul care se rostogoleşte „la ceasul sărbătorii sale“ de pe toate buzele care se lipesc de ecran şi-l spală pe dinăuntru cu cele mai delirante discursuri.
Şi să vedeţi de nu ne-om întîlni la anul, de-om mai fi pe-aici, şi-om povesti, cu la fel de multă patimă, despre cum ne-am petrecut Ziua Naţională, tot la televizior. Părerea mea.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
