Cu Trump, întregul sistem de acorduri economice internaționale va fi zguduit. Proiectul acordului comercial SUA – UE va fi omorît cu siguranță, de vreme ce Trump anunță continuu că desființează TPP și NAFTA.
Unii electori ai lui Trump pot percepe, mai ales din trend-urile de presă, că nu „dă bine“ să-și asume public opțiunea lor. Cu o presă americană aproape integral anti-Trump, nu este de mirare că mulți analiști politici se întreabă dacă nu cumva sondajele care o dau cîștigătoare pe Hillary Clinton sînt afectate serios de efectul Bradley.
Pe Clinton nu a clintit-o nici povestea e-mail-urilor, nici a donațiilor de la Fundația Clinton și nici a minciunilor dovedite, după cum pe Trump nu l-a tulburat nici povestea declarațiilor sale de venit, nici acuzația că a folosit muncă la negru și a cumpărat oțel din China pentru investițiile lui, nici dezvăluirile privind comportamentul său cam nepotrivit cu femeile.
Probabil că cea mai interesantă evoluție politică în campania electorală americană, la ora la care scriu aceste rînduri, este abandonul republican al lui Donald Trump.
Tinerii care termină Conservatorul în secolul XXI nu mai pot fi artiști adevărați decît dacă se aliază cu tehnologia. La rîndul ei, tehnologia a găsit în artă o onorantă provocare. Tehnologia face o reverență artei și, generoasă, înțelege să o susțină nu doar pentru că arta este o necesitate pentru toată lumea, ci pentru că arta, la rîndul ei, stimulează tehnologia.
Tortura se simte la fel, indiferent de regimul care torturează. Și comunismul, și național-socialismul au fost niște catastrofe. Dar au existat diferențe importante între ele. Național-socialismul a fost o ideologie a exterminării. Fiecare evreu, bărbat, femeie sau copil, trebuia să fie eliminat din rațiuni ideologice.
Sălile de cinema de astăzi au, și ele, poveștile lor. În fond, filmul emoționează, aprinde imaginația, zgîndăre sufletul și provoacă mintea și astăzi, așa cum o făcea și ieri. Sala de cinema a rămas un sanctuar al marilor emoții și, cînd se stinge lumina, magia se întîmplă și acum.
Prima dezbatere dintre Hillary Clinton şi Donald Trump era aşteptată să mai clarifice lucrurile într-un moment în care sondajele indică egalitate, cota de neîncredere în ambii candidaţi este enormă, iar numărul electorilor nehotărîţi este foarte mare.
Bineînţeles că Trump a profitat din plin de atacul lui Clinton. În general, cea mai bună atitudine, cînd adversarul te jigneşte, este să preiei termenul jignitor şi să-l transformi într-un fel de decoraţie, pe piept. Cam cum au făcut oamenii Pieţei Universităţii de la noi, prin 1990, cînd Ion Iliescu i-a făcut „golani“.
Creştinismul şi iudaismul seamănă ca doi fraţi. Dacă credinţa s-ar putea reduce la o listă de „items“, atunci am vedea că 95% dintre punctele care, însumate, alcătuiesc credinţa creştină şi credinţa iudaică sînt comune.
Trump a spus că, dacă Clinton cîştigă alegerile, susţinătorii celui de-al doilea amendament nu vor mai avea ce face. Şi a adăugat, voit ambiguu: „…deşi poate că susţinătorii amendamentului mai pot face ceva“.
Nu pot să nu aplaud zîmbind una dintre frazele spuse de Hillary Clinton la un recent miting electoral: „Trump a dus Partidul Republican de la It’s morning again in America la Midnight America“.
În discursul de acceptare a candidaturii Partidului Democrat pentru prezidenţialele din noiembrie, Hillary Clinton a spus despre Trump, printre multe altele, că mizează pe frică.
Deşi sînt mulţi europeni care cred altfel, America este o putere 100% europeană. Excepţionalismul american, altfel real, oricît ar fi de flamboaiant, păleşte în faţa trăsăturilor europene ale Statelor Unite.
Uneori, inadecvarea noastră mă umple de nervi. De cele mai multe ori, însă, mă înduioşează. Aceste rînduri le scriu cu duioşie. Recent încheiatul summit NATO de la Varşovia va avea consecinţe imense în viitor. Copleşiţi de propria noastră micime, însă, nu le putem desluşi.
David Cameron cade, azi, sub judecata pripită a contemporanilor. Toţi activiştii Europei, de la Jean-Claude Juncker, pînă la cel din urmă şmecheraş politic din Estul gri, spun că premierul britanic a fost prost – nu trebuia să organizeze referendumul.
Insider-ii spun că astă-toamnă, cînd David Cameron i-a telefonat lui Barack Obama ca să-l roage să se implice personal în campania pentru rămînerea Marii Britanii în UE, a făcut-o pentru că a simţit că el însuşi nu mai poate fi convingător în faţa electoratului tînăr, rebel, zis „antisistem“ în lumea analiştilor dîmboviţeni.
Această cultură a albilor protestanţi va înceta să mai fie predominantă. Precizez imediat că nu este vorba despre o predominanţă rasială – albii nu mai sînt de mult timp majoritari în America, suma celorlalte rase copleşind de multe generaţii numărul celor numiţi „caucazieni“.
Lectura de vacanţă nu este numai un loisir. Citim de plăcere nu doar pentru că, peste an, am citit de nevoie. Dar, vara, citim în general ceea ce ne place, ceea ce ne interesează, ceea ce ne provoacă. Este un fel de regăsire a unui sine ocultat de agenda zilnică a lucrului care aduce pe masă pîinea de fiecare zi.
Cred că îndemnul uşor propagandistic „Citiţi, băieţi, numai citiţi!“ nu trebuie să inducă o iluzie. Nici celor cărora li se adresează, nici celor care îl propagă. După ce-l rostim, onest ar fi să adăugăm, chiar dacă numai în barbă: „Citiţi, desigur, dar nu vă păcăliţi că, dacă nu citiţi cărţi, chiar citiţi!“
„Eu cred în continuare că avem instituţii guvernamentale care vor ţine sub control o persoană care ar încerca să îşi depăşească atribuţiile constituţionale“, a declarat John McCain, citat de ziarul The New York Times. „Avem Congresul. Avem Curtea Supremă de Justiţie. Nu sîntem România“, a adăugat McCain.
Ce ne facem, însă, cu situaţiile, să le zicem aşa, „benigne“? Dacă în cazul marilor abuzuri, regulile penale nu par a fi puse în discuţie, ele ridică probleme exact cînd sînt chemate să se aplice la situaţii „omeneşti“, la cazuri mici.
Acum o lună, tabăra republicană părea devastată de o criză de nervi fără sfîrşit. Conflictul dintre Trump şi partidul republican, alimentat de succesul electoral al celui dintîi şi de dispreţul afişat faţă de el de liderii celui de-al doilea, ameninţa să fie distrugător în tabăra conservatoare, care părea decerebrată.
Încet-încet, caravana alegerilor primare americane se îndreaptă spre California, ultimul mare episod al acestei formidabile poveşti politice, începută pe 1 februarie, în micul şi liniştitul stat Iowa. Pe 7 iunie, se va termina, practic, lunga campanie internă pentru obţinerea candidaturii democrate şi republicane.
Pentru românii obişnuiţi cu politica de pe-aici, trebuie că situaţia lui Donald Trump în raport cu Partidul Republican, a cărui nominalizare pentru cursa electorală spre Casa Albă miliardarul o urmăreşte cu tenacitate, pare stranie.
Figura preşedintelui american, valorile lui, viziunea lui, temperamentul lui influenţează viaţa multor milioane de neamericani, care trăiesc peste tot în lume. Cît de mult simte Donald Trump această legătură cu lumea? Iată întrebarea.
Barack Obama a devenit primul președinte american, după legendarul F.D. Roosevelt, care a cîștigat de două ori consecutiv președinția Statelor Unite cu vot popular majoritar. Popularitatea lui, însă, nu trebuie să păcălească.
Cum se poate feri un astfel de politician de prăbușire? Obama a fost, din acest punct de vedere abil. A știut să nu se prăbușească prea tare. A început primul mandat cu o amețitoare favorabilitate de 70% în rîndul americanilor și îl termină pe ultimul cu foarte puțin sub 50%.
Pentru participarea la gala găzduită de Clooney și de soția sa, spectatorii au plătit (atenție!) minimum 30.000 de dolari de persoană, iar un cuplu rămas anonim a plătit 350.000 de dolari ca să fie plasat la masă chiar cu Hillary Clinton și să fie considerați „co-președinți“ ai galei.
Un avantaj serios al lui Hillary Clinton este susţinerea politică de care se bucură din partea Partidului Democrat şi, se zice, în mod discret, dar eficient, din partea preşedintelui Obama personal.
Marea diferență între Donald Trump și Corneliu Vadim Tudor este că primul a făcut ceva serios și stabil în viața lui, în vreme ce al doilea – nu. Donald Trump conduce un conglomerat de afaceri – imobiliare la presă, hoteluri și stațiuni, comerț online, instrumente financiare, construcții – în care are cam 25.000 de angajați.
Revenind la cursa prezidențială americană, mi se pare că, pentru România, este extrem de importantă o declarație a lui Donald Trump despre NATO, făcută (ce coincidență!) cu o zi înainte de atentate. „Ideea pe care se bazează NATO este bună, însă trebuie redistribuite cheltuielile.“
Pe zi ce trece, Hillary Clinton se apropie tot mai mult de nominalizarea partidului pentru alegerile prezidențiale. Totuși, nu a fost o victorie lipsită de emoții pentru soția celui ce a fost cel de-al 42-lea președinte al Statelor Unite.
Inițierea în Coran din interiorul credinței creștine, sau din interiorul ateismului ori agnosticismului, îmi pare mult mai mult decît o necesară aventură culturală pentru omul timpului nostru, deschis spre orizonturi, expus contactului cu o lume tot mai mare și tot mai străină.
Cu fiecare atac terorist, este tot mai limpede că Europa pierde una dintre cele mai importante valori ale ei: siguranţa cetăţenilor. Discursurile despre valorile europene ar trebui, pentru un timp măcar, să cadă în bernă. Cînd veţi auzi de primul atentat terorist islamist dejucat de valorile europene, să-mi spuneţi şi mie.
Excedați deja de alegerile noastre, de ce am mai fi atenți la alegerile americane? Spontan, aș răspunde: tocmai de aceea. Dacă alegerile noastre vorbesc direct despre ce facem noi cu ceea ce ne dă Dumnezeu, alegerile americane ar putea însemna ceea ce ne dă Dumnezeu.
De vreo cîțiva ani, în București au apărut mici școli private, „de familie“, pentru care scopul este cunoașterea pur și simplu. Poate că cea dintîi dintre aceste inițiative sau, în fine, cea pe care o cunosc cel mai bine este şcoala pe care Toader Paleologu o organizează în casa familiei lui, din str. Armenească.
Încă o dovadă că, vorba unui Părinte al Bisericii, lumea în care trăim e un Rai trist. Dar pe o insulă ca un Paradis delabrat, parte excentrică a marelui nostru Rai trist, Papa Francisc și Patriarhul Kiril au decis să se întîlnească și să semneze o Declarație comună.
Luați repede, am spune că adevărurile periculoase sînt acelea care, după aflarea lor, generează necazuri de orice fel; sînt acele adevăruri pe care e mai bine să nu le știi. Periculoase, de fapt, sînt consecințele adevărurilor zis „periculoase“.
Nu știu alții cum sînt, dar noi, românii, sîntem tare mînioși și degrabă vărsători de sînge moral. Vinovat ori ba, asta e o discuție cu totul colaterală. Lansajul frenetic în judecăți morale intransigente nu se poate împiedica în asemenea detalii.
