Au fost zeci de oameni care au trudit pentru succesul acestui Festival, dar meritul esențial pentru existența și evoluția sa se împarte la doi: primarul Mircea Hava şi Mircea Vasilescu, fostul redactor-șef al revistei noastre.
Rudele mele, prietenii mei – toți au primit card de sănătate. Eu, nu. Am înaintat un memoriu acum doi ani, în care am cerut și eu card de sănătate. Nici măcar nu s-au sinchisit să răspundă.
Ierusalimul a însemnat pentru credincioșii săi totul, de la tron al lui Dumnezeu, la tîrfă, de la epicentrul sacrului revelat, la ispită diabolică, de la paradis terestru, la temniță. Pentru Ierusalim s-au jertfit și se jertfesc atît de mulți oameni.
Aidoma bacilului Koch, populismul se găsește deja în plămînii democrației de la nașterea ei. Căci, cum poți lua poporul alături de tine fără să fii populist?
De mici, oamenii liberi sînt încurajați, ba chiar educați anume, să întrebe. Se spune că, dacă vrei să faci performanță în orice domeniu, trebuie să te înconjori de oameni capabili să-ți pună întrebări. Întrebările bune, se înțelege.
Pentru trumpiști, totul e o făcătură politică și nimic nu se leagă. Pentru antitrumpiști totul e clar ca lumina zilei. Primii spun că nu se poate dovedi, în mod rațional, că a existat o legătură directă între alegerea lui Trump și aceste întîlniri. Dar cine mai poate fi rațional cînd vine vorba de pasiuni politice?
Îmi creez propriul grup fără să vreau să fac un partid care să schimbe România, fără să vreau să fac o celulă care să nască un nou mod de a fi, fără să institui o sectă de vreun fel. Și vă dau o veste bună: se pare că merge.
Asta duce la populism, alt cuvînt odios vremii noastre. Poate că recuperarea respectabilității „naționalismului“ presupune și recuperarea respectabilității altor cuvinte cu soartă similară, ceea ce complică și mai mult lucrurile.
După 15 ani cu „banca mea“, am învățat că banca nu e niciodată a ta, că tu ai încredere în ea, dar ea nu are niciodată încredere în tine și, la limită, după 15 ani de experiență fără cusur, te și tratează ca pe un potențial țepar.
Totuși, e libertate! Omul trebuie lăsat să se exprime. Dacă se întîmplă ca nici ție să nu-ți placă politicianul amenințat, ceva din stratul tău adînc spune „Bine i-a făcut“, chiar dacă altceva din stratul tău superior ar avea obiecții în privința protestului, spunînd „A cam sărit calul“.
Cercetări vaste și sofisticate dovedesc o corelație strînsă între nivelul de inteligență și religiozitate. Pe șleau, credincioșii sînt mai proști decît necredincioșii. Dovedit științific! Nu de mult, am văzut, iarăși, această știre bine circulată prin ziare, site-uri și blog-uri.
„Care sînt cei mai vînduți autori ai editurii?“ „Borges și Radu Anton Roman“. Cea mai cunoscută carte lui Radu Anton Roman, Bucate, vinuri și obiceiuri românești, este un best-seller constant al Editurii Paideia. Iar cărțile care cuprind texte inedite (da, inedite!) ale marelui argentinian sînt, și ele, la mare căutare. Nu știu de ce, dar această preferință a cititorilor paideici pentru bucătărie românească și sofisticat mister de bibliotecă îmi dă speranța că ața se poate înnoda…
Acesta este un loc atît de delicat încît este desemnat în literatura sacră evreiască prin genul feminin – întotdeauna o femeie senzuală, plină de viață, mereu frumoasă, fiind, uneori, o prostituată nerușinată, alteori o prințesă rănită, abandonată de iubiți.“ Să ne apropiem, așadar, de Ierusalim ca de o femeie... Ce fel de femeie, socotește fiecare. După mine, o femeie deplină!
„Un român îl blochează pe Trump“, sau „Judecătorul român de care se teme Trump“, ori „Incendiar! Trump pus cu botul pe labe de un judecător român“. Sigur că aceste titluri ar fi cu totul inexacte, dar de dragul unui asemenea titlu, ce jurnalist român ar sta să se gîndească de două ori?
Un conservator nu poate fi un simpatizant al asistenţei sociale şi, cu atît mai puţin, un nostalgic al comunismului. Tocmai pentru că ia credinţa în serios, el nu poate fi superstiţios, bigot sau „paranormal“.
Gabriela Firea: „Doresc să avem în București statuia președintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democrației, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertății presei, dar și al economiei de piață.“
Cred că o eventuală victorie a lui Marine Le Pen în prezidențialele franceze înseamnă un cuțit în inima Uniunii Europene și nu pot decît să fiu îngrijorat. Nu de alta, dar știu că mersul înainte al Uniunii Europene este esențial pentru biata noastră țară.
Amenințarea generalizată cu dezastrul preîntîmpină dezastrul. Faptul că și eu pot să te distrug, așa cum și tu poți să mă distrugi, ne împiedică, de fapt, să ne distrugem. Ce ironie! Gîndul, cum ziceam, mă duce spre Europa de azi.
Celor înclinați să dea dreptate Coaliției pentru Familie: înainte de a vă arunca în „luptă“, informați-vă. Nu de pe Facebook! Citiți cărți de drept ca să aflați cum e cu familia din punct de vedere juridic. Veți afla lucruri importante despre subiectul care vă aprinde.
Cînd am aflat despre eșecul administrației Trump de a abroga „The Patient Protection and Affordable Care Act“, cunoscută peste tot sub numele Obamacare, am făcut pariu că toată comunicarea Casei Albe va încerca să dea vina pe democrați, încercînd să se ascundă de ridicolul situației în care se află, pentru că republicanii ar fi avut suficiente voturi să treacă de unii singuri această propunere. Am cîștigat pariul. Vă veți întreba, poate, cum de am știut.
Tot ce onorăm noi astăzi ca „business“, tot ce privim cu respect și admirație, poate și cu un pic de invidie, cînd ne uităm spre lumea marilor afaceri, a început prost. Primul economist al lumii, Aristotel, distingea între administrarea casei de către familie, a cetății de către cetățean.
România iese pe teren cu următorul lot reprezantiv: Iohannis – Grindeanu – Meleșcanu – Birchall, dublați de Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu ca lideri politici ai coaliției larg majoritare din spatele Guvernului. Mă ia amețeala și vreau, repede, ceva tare de băut…
De ani de zile ne lamentăm că nu mai avem lideri politici. Teamă mi-e că, cerînd providenței politice „liderii“ pe care îi visăm și nu-i avem, înțelegem fiecare altceva.
Asta e o atitudine care-mi stîrnește invidia. E joaca unui copil. E libertate totală. Eu nu sînt așa. Eu construiesc meticulos. Simt nevoia să fiu permanent în control. Necunoscutul, neprevăzutul îmi provoacă panică.
De unde vine făcătorul de pace? De la televizor? Din partide? De la vreo instituție a statului? Din stradă? Vorba cuiva: pacea nu este făcută ca să se facă dreptate, ci se face dreptate ca să se facă pacea.
Susținătorii modului în care Guvernul s-a comportat în legătură cu OUG 13/2017 (cea care scoate sutele de mii de oameni în stradă) îl critică pe procurorul general Lazăr pentru că a spus în public ce gîndește el și mai tot sistemul pe care îl conduce în privința actului normativ.
Și atunci, la ce va folosi acest „fact check“? De-aia zic, în loc să ne consumăm în lupta inutilă împotriva post-adevărului, poate că este mai înțelept să vedem cum putem trăi cu el.
Ce ar ajunge o plăcută sesiune de shopping, în care cumpărăm produse unisex din magazinele frumos luminate și agreabil înmiresmate ale mall-urilor, dacă ne-am gîndi că, de fapt, sîntem în plină tînguire inconștientă și inutilă după starea paradiziacă?
Meryl Streep l-a șarjat pe Trump vorbind de pe o scenă. Direct, emoționant, convingător, autentic. Streep a ridicat sala în picioare (nu i-a fost greu, toți de acolo erau admiratorii ei – la fel ridică și Trump în picioare o sală de rednecks din Alabama, ca să fim onești) și a trimis vorbele, cu tot cu încărcătura lor emoțională, direct în inimi.
La Muzeul Țăranului Român, în sala Foaier, pînă pe 22 ianuarie, adunate într-o expoziție, freamătă lucrările lui Florin Ciubotaru, unul dintre maeștrii non-figurativului românesc.
Euroscepticismul de Dîmbovița este, intelectualmente, o toană, o fiță, un teribilism. În zece ani, nici nu s-a amplificat, nici nu a descrescut – atîta doar, a început să aibă și o vagă susținere politică pe care, în 2007, nu o avea.
În esență, Acordul urma să liberalizeze o treime din comerțul mondial. Beneficiile ar fi fost uriașe nu doar pentru parteneri, ci pentru întreaga lume.
Stimulat de succesul colosal al virtualului, post-adevărul va domni mult și bine. Că este o boală sau nu, cert este că va trebui să învățăm, cumva, să trăim cu post-adevărul.
Alegerile de zilele acestea, deși sînt de departe cele mai triste de după 1990, vor consacra, și ele, numai învingători. Iar acei învingători care vor pierde o vor păți nu din cauza lor, ci din cauză că au muncit prea mult și nu au mai avut timp să comunice, plus presa ostilă…
Poate că, în general, despre 666 nu se poate găsi nimic coerent. Dosarul de față, așadar, se plimbă dilematic printr-o incoerență care, totuși, continuă să înfricoșeze…
În interviuri mai vechi, dl F. spunea că gorilienii erau „de bine“ și se luptau cu reptilienii, dar și cu șerpilienii, în vreme ce civilizația pierdută a vulturienilor era prea misterioasă ca să știm dacă era bună sau rea.
