Caracterul şi brînza

Publicat în Dilema Veche nr. 691 din 18-24 mai 2017
Caracterul şi brînza jpeg

Într-o dimineață de toamnă a anului 1970, un regizor de film relativ tînăr, cvasinecunoscut, care făcuse deja trei filme și toate fuseseră niște eșecuri, suna la ușa unui actor dintre cei și foarte buni, și foarte celebri, un veritabil „icon“ pentru lumea filmului, cu o misiune destul de complicată, legată de un film care se chinuia să se nască sub auspicii complet nefavorabile. Tînărul regizor era însoțit de un colaborator și cei doi aveau în genți scenariul filmului, o cameră de filmat, o sticlă de vin și o bucată de brînză. Cu acest arsenal, regizorul spera să își îndeplinească misiunea.

Tînărul regizor cu scenariul, brînza și vinul în brațe, autor de eșecuri și angajat, totuși, de studio să facă filmul pentru bani foarte puțini se numea Francis Ford Coppola. Actorul bun și celebru, care avea atunci 46 de ani și luase deja un Oscar (pe cel de-al doilea îl va lua exact cu filmul care agoniza acum în brațele lui Coppola!), se numea Marlon Brando. Iar filmul care se năștea greu, cu imense piedici din toate părțile și în care, de fapt, nu credea nimeni cu adevărat pe atunci, se numește The Godfather. O capodoperă, veți exclama, și aveți 100% dreptate. Dar la acel sfîrșit de 1970, cînd mai erau trei luni pînă la primul tur de manivelă, din comportamentul tuturor celor implicați în producția filmului se vedea limpede că nimeni nu miza cu adevărat pe acest proiect. Producătorii voiau doar un film de consum, încă un film „cu mafia“, care trebuia făcut repede și cu buget mic. Nimeni nu credea că va ieși un film mare, un film care va marca o artă întreagă. Nici măcar junele Coppola, care acceptase angajamentul pentru că era falit și dator vîndut după primele eșecuri, nici măcar producătorul, care nu credea în talentul lui Coppola, dar pe care îl angajase pentru că toți regizorii la care se gîndise refuzaseră și, pur și simplu, alt regizor nu avea la îndemînă. O singură certitudine ținea în viață proiectul: romanul omonim al lui Mario Puzo, după care urma să se facă filmul, avea un succes consistent…

Misiunea complicată a junelui Coppola consta în faptul că trebuia să-l convingă cumva pe marele Brando să dea o probă pentru rolul Don Vito Corleone. Studiourile Paramount nu au vrut să audă de Marlon Brando cînd Coppola le-a spus că pe el îl vrea în rol. Brando era, desigur, un star adevărat, dar renumele lui era, în industrie, destul de rău: era irascibil, imprevizibil, devenea brusc violent, era mofturos și capricios. Plus că nu era deloc ieftin. Coppola insistă, spunîndu-i producătorului că nu se poate un Don Vito mai bun decît Marlon Brando. Ca să pună capăt discuției, Paramount l-a anunțat pe Coppola că îl acceptă pe Brando cu trei condiții: 1) nu va fi plătit deloc, 2) Brando depune o garanție la dispoziția studioului din care se vor extrage imediat despăgubirile în cazul în care acesta se comportă pe platou într-un fel care dăunează filmului, 3) Marlon Brando dă probe pentru rol, iar studioul vrea să le vadă înainte.

Ei, cum te duci la Marlon Brando cu aceste propuneri și să speri că va lua rolul? Situația în care era pus Coppola era aproape imposibilă: cum să poată un regizor care nu a avut nici măcar un succes în scurta lui viață artistică să convingă un star care luase Oscarul și ale cărui filme erau deja socotite un fel de punct de cotitură în arta actorului de cinema să joace în filmul său cu aceste condiții? Evident, Paramount fixase aceste condiții știind că regizorul nu va îndrăzni să meargă să i ceară lui Brando să accepte așa ceva și, dacă totuși va fi suficient de nebun să o facă, știind că Brando îl va da afară pe ușă. Dar Coppola nu s-a lăsat, a gîndit pozitiv, cum am spune astăzi, și a socotit că important este acordul final al studioului, iar condițiile puse sînt chestiuni rezolvabile. Așadar, a trecut la treabă. Chestiunile financiare le-a reglat împrumu­tîndu-se el însuși de ceva bani și punînd cauțiunea în numele lui Brando, dar fără ca actorul să știe, firește. În privința onorariului, a negociat cu agentul actorului pe procente din încasările ulterioare ale filmului. Dar cea mai dificilă condiție de îndeplinit era ultima: cum să obții de la Brando o probă filmată pentru rol? În principiu, cineva de statura lui Brando nu prea dă probe – este invitat să ia rolul și gata. Și chiar dacă ar face-o, în nici un caz nu pentru cineva precum Coppola, cel din 1970! Așa că, în acea dimineață, tînărul Coppola bate la ușa marelui Marlon Brando avînd în minte un plan care se baza mult pe ceea ce avea în geantă: scenariul, brînza și vinul…

Coppola și însoțitorul său sînt primiți în casă și sînt poftiți într-un fel de living room. Companionul regizorului este operator de film. În așteptarea actorului, el instalează imediat o cameră mică de luat vederi într-un unghi potrivit pentru ceea ce va urma. Într-un tîrziu, apare Brando. Îi plăcuse rolul, îl acceptase, dar habar nu avea de opoziția studioului. Coppola îi spune că le va juca rolul fără doar și poate, așa că scopul vizitei era acela de a discuta despre rol. Brando era îmbrăcat într-un fel de kimono japonez, avea un aer prietenos, dar aerian, juca aceeași anxietate lirică pe care o știm, se desfăta într-un fel de dezorientare, gesticulînd și vorbind în stilul lui atît de personal. Părea că nu observase camera de filmat. Coppola știa că Brando, ca orice actor instinctual, își creează personajele din stimuli senzoriali de orice fel. Așa că a scos pe masă bucata de brînză și sticla de vin. Siciliene! Au început să citească scenariul și Brando mai sorbea un strop de vin și mai gusta o bucată de brînză, și începea să se gîndească cum va fi Don Vito Corleone. Brînza și vinul aduceau spiritul Siciliei în venele marelui actor, care metaboliza cu geniul său textul din scenariul scris de Puzo și Coppola. În colț, discreta cameră filma. Tot mai stimulat de rol și sub crescînda inspirație ivită din gustul brînzei și al vinului, Brando a început să creeze: „ar trebui să arate ca un buldog“ – și și-a modificat cu ajutorul unor mici tampoane de vată fizionomia, „pentru că va fi împușcat în gît, trebuie să aibă o voce mai hodorogită“ – și a început să creeze vocea personajului, ar trebui să meargă așa… ar trebui să rîdă astfel… etc. Sub ochii fascinați ai lui Francis Ford Coppola se năștea unul dintre cele mai mari personaje din istoria filmului. Au fost cîteva ore bune de lucru, la capătul cărora Don Vito Corleone fusese creionat. Era acel țăran sicilian ajuns la New York, din care Sicilia nu va ieși ni­cio­dată. Iar Sicilia i-a venit lui Brando nu din cine știe ce documentare, nu dintr-o excursie la fața locului, nu din fotografii: din brînză și vin…

În final, ceea ce filmase camera dintr-un colț a fost prezentat ca probă de filmare dată de Marlon Brando, iar conducătorii studioului n-au mai avut ce să zică.

Aceasta este întîmplarea. O întîmplare absolut reală. Gustul unui anumit fel de brînză a fost esențial pentru nașterea unui mare personaj de film. În engleză, personajul se cheamă „character“. Cuvînt apropiat de „caracter“-ul din limba română. Fără îndoială, pentru un actor sau pentru un scriitor, a crea un personaj presupune crearea unui caracter. Mă întreb, de pildă: ce trăsături de caracter ar putea inspira această brînză, maturată la 50 de metri sub pămînt, în mediul cu totul aparte al salinei Praid? Dar, poate că nu avem nevoie nici de scriitori, nici de actori ca să ne dăm seama… Mă gîndesc că această experiență o putem avea singuri, fiecare dintre noi. Gustăm brînza cu iz de Praid, o savurăm puțin și apoi lăsăm senzația să ne arate ce-i de arătat.

O vorbă zice: „Spune-mi ce mănînci, ca să-ți spun cine ești“. Bună vorbă!

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.