Cel ce ştie să citească urmele
La Muzeul Țăranului Român, în sala Foaier, pînă pe 22 ianuarie, adunate într-o expoziție, freamătă lucrările lui Florin Ciubotaru, unul dintre maeștrii non-figurativului românesc. Spun că lucrările freamătă pentru că nu sînt așezate cuminți, spre examinare vizuală și eventuală admirație, pe pereți, ci sînt așezate pe simeze care evocă oameni mergînd cu ele între brațe, în brațe, pe poale. Vizitatorul nu vine spre lucrările lui Florin Ciubotaru, ci lucrările vin spre vizitator. „Dacă vrem să facem ceva nou, să facem!“ – îmi spune maestrul Ciubotaru. Toate expozițiile induc un traseu anume, te plimbi de la o lucrare la alta într-un sens anume; intri în expoziție pe un traseu care te și scoate din expoziție, după ce te-a dus prin fața tuturor lucrărilor. „Eu n-am vrut să fac așa! Lucrările mele vin spre tine, te întîlnesc în mijlocul sălii, te amesteci printre ele, ai impresia că trec pe lîngă tine și dacă vrei să le vezi mai bine trebuie să te pui în calea lor, să le oprești sau să mergi umăr la umăr cu ele…“ Și nu au titluri. Toți artiștii pun titluri lucrărilor expuse. Cel mai adesea titlurile sînt incitante, provocatoare filozofic sau comercial. Nu de puține ori, titlul e mai interesant decît lucrarea. De ce n-au titluri? „Eu n-am vrut să fac așa. Nu mai am ce face cu cuvintele. La toate vernisajele inviți critici importanți să vorbească. Știu colegi care stau la coadă la criticul cutare și deschid expoziția în ziua în care poate criticul să vină să vorbească. Și cei mai mulți spun platitudini, din vîrful buzelor. Eu n-am vrut așa. La vernisajul meu n-am chemat pe nimeni să vorbească.“
În colțul de unde pare că vin spre vizitator toate lucrările, se află, intimidată, cea mai importantă lucrare, cea care pare a fi originea tuturor celorlalte. Cea care nu vrea să se arate…
După aceste cîteva rînduri, cine nu-l cunoaște ar putea zice că Florin Ciubotaru este un tînăr furios care nu vrea să facă așa, ca alții, și basta, un fel de iconoclast teribilist. Nici vorbă. Florin Ciubotaru este un artist matur, profund, care vorbește calm, cald, fără emfază și fără gesticulație. Este genul de modernist care știe că arta pe care o face vine de demult și de departe, știe că nu a inventat-o el. „Nu există figurativ și non-figurativ, există doar figurativ și figurație. Adică noi toți copiem natura. Toată pictura e realistă.“ Dar ce văd eu, aici, este de-a dreptul abstract. „Păi, este abstract, așa că e realist. Ce crezi că e cubismul sau suprarealismul? Tot realisme sînt, de fapt. Eu nu inventez nimic. De altfel, oamenii nici nu au puterea să inventeze ceva peste natură. Putem lua părți din ea și le putem recompune, dar ceva cu totul cu totul nou, raportat la natură, nimeni nu poate face. Pictura mea este realistă. Toate elementele ei sînt în natură.“ Păi, orgoliul artistului, al creatorului, unde e? „Am fost profesor douăzeci de ani la UNARTE, la catedra de pictură. Am văzut o grămadă de tineri foarte talentați despre care mi-am dat seama în primele șase luni că n-or să facă nimic. Și plesneau de talent.“ Cum așa? „Mult talent, dar erau stricați de temperamentul lor. Erau orgolioși, egoiști, încîntați de ce fac și leneși. Îi vedeam și îmi dădeam seama imediat. Fără smerenie, fără caracter, talentul moare. Cum să crezi că tu poți inventa mai mult decît este în natură? Cine te crezi?“ Cînd se strică un artist? „Cînd se profesionalizează. Cînd ajunge să fie un amator, se împlinește. Cînd se profesionalizează, s-a terminat cu el.“
Maestrul îmi oferă un catalog ale expoziției sale. Pe un scaun, toropită, doarme o pisică. „Ia uite-o! Crezi că avem noi liniștea asta a ei? Niciodată! Andrei Pleșu a scris odată un text în care descria o stradă aglomerată, agitată, cu oameni și mașini mergînd în sus și-n jos, și în mijlocul străzii dormea un cîine. Pleșu zicea despre cîine că dormea ca un budist în mijlocul agitației lumii. Asta e liniștea animalelor. Nu o vom avea niciodată!“ Îmi dă catalogul. Citesc: „Voi hoinări preferînd umbletul prin hățișuri, călăuzit de știut și atras de neștiut. Cînd mă rătăcesc, apelez la cei ce știu să citească urmele.“
„Faceți, totuși, o artă pretențioasă. Sînt mulți care o înțeleg? „Eu nu cred în vorba aceea că trebuie să faci orice om să te înțeleagă. Păi, eu nu fac ceva pentru toată lumea. Artistul, odată ce a ajuns la un nivel de exprimare, nu prea mai poate să coboare de acolo. De fapt, el se limitează. Așa cum majoritatea oamenilor sînt limitați de educația lor și nu pot înțelege multe dintre produsele artelor, nu se pot ridica pînă la ele pentru că nu-i lasă limita lor, și artiștii nu pot coborî la acești oameni pentru că nu-i lasă limita lor. Falia din societate nu este cauzată doar de limitele unora, ci de limitele tuturor. Toți avem limite.“
Opera maestrului Ciubotaru a evoluat în ani. De la figurativul preocupat de încriptarea-decriptarea formelor și a echilibrelor cromatice („culoarea stimulează echilibrul formelor“, spune maestrul) la meditațiile cosmogonice și explorările energiilor și magmelor primordiale, apoi la construcția de-construcția spațiului plastic în sine (jocul bidimensional-tridimensional pe pînză, atît de inteligent și de elegant explorat în expoziția de față, de pildă), fiecare moment al artei sale a purtat o amprentă recognoscibilă, personală. Așa se explică de ce Florin Ciubotaru a putut încerca aproape totul fără să existe vreun moment riscul ca arta lui să se deșire, să naufragieze steril, să se poticnească. Centrul artei sale rămîne el însuși, un artist care s-a edificat odată cu opera sa, dar nu pentru a se pune, egoist, în valoare, ci pentru a se așeza pe sine la temeiul tuturor căutărilor sale temerare, a tuturor aventurilor sale plastice, dîndu-le, astfel, coerență și ferindu-le, astfel, de rătăciri. Florin Ciubotaru distruge forma atît de convingător doar pentru că a fost, cu o secundă înainte, atît de convingător cînd, cu minuție aproape, el însuși a construit o. Florin Ciubotaru este un desăvîrșit cititor în urme…
La plecare, ne strîngem mîinile, îi mulțumesc și, pour la bonne bouche, îmi mai spune ceva inubliabil: „Eu nu fac portrete. N-am făcut niciodată. Îmi plac, dar nu mă interesează să le fac. Ani la rînd am fost uluit de frumusețea unei prietene. Atît de uluit și atît de mult timp, încît într-o zi m-am apucat să-i fac portretul. Și mi-a ieșit foarte bine. Și cînd am văzut cît de bine am făcut portretul, m-am speriat…“ Memorabilă confesiunea unui pictor ajuns, pas cu pas, la abstracțiune!
Foto: S. Voinescu
