Există, fără îndoială, un peisaj ideal al țării, mitizat în frumusețea clasică, învățată la școală ori, pentru cei mai citiți, filozofat în acel „deal-vale“ al lui Lucian Blaga.
Noi sîntem doar spectatori la acest război. Penibili și mici. Ne place ori nu, avem în plan internațional exact anvergura unui Liviu Dragnea. Și mai cred că, decît să comitem prostii inutile de genul mutării ambasadei României la Ierusalim,
Rațional vorbind, rușii nu se pot aștepta la o susținere consistentă în opinia publică de la noi pentru cel puțin o generație de acum înainte. Rusofobia este prea înrădăcinată în sufletul nostru colectiv, cu prea bune motive. Nici măcar anti-occidentalii noștri
Scriitorul terminase deja primul volum din Arhipelagul Gulag și, prin Fredrikson, manuscrisul ajunsese în Occident. Edituri din Germania, Franța și Italia îl aveau deja și lucrau la traducere.
Cînd a murit Aleksandr Soljenițîn, în vara lui 2008, Alain Besançon a scris că „oricine îl atacă pe Soljenițîn riscă să fie ingrat sau meschin“. Lumea, știm bine, nu duce lipsă de ingrați și nici de meschini. Hélas, nici de proști!
Fredrikson spune că, din aprilie 1972 pînă în februarie 1974, a avut cam douăzeci de întîlniri clandestine cu Soljenițîn, prilej cu care acesta i-a dat diferite texte pe care suedezul le-a scos în Occident.
Pentru Soljenițîn, acest nou episod de prigoană nu era ceva neobișnuit. Omul fusese anchetat la Liubianka cîteva luni de zile în 1945, apoi făcuse opt ani de Gulag și fusese, după eliberare, interzis de atîtea ori. De data asta, însă, lucrurile vor evolua într-un fel cu totul neașteptat.
Președintele trebuie să își apere funcția. Sînt convins că o va face prin mijloacele legale de care dispune, că va apela la Curtea Constituțională de cîte ori va fi cazul, că va încerca demersuri în Parlament, că, la nevoie, se va adresa public pentru sprijin.
Ideea unei legi care să-i sancționeze pe defăimători are, la PSD, o tradiție. În 2004, șeful pesedeilor era dl Adrian Năstase, care era și prim-ministru.
Cînd l-am auzit pe ministrul Justiției acuzînd-o pe dna Kövesi că pîngărește imaginea României mi-am pus mîinile în cap ca la auzul unui sunet îngrozitor.
Nu zic că erau guverne mai eficiente și mai clare, dar luați CV-urile miniștrilor din anii ’90 și comparați-le cu CV-urile miniștrilor ultimelor noastre guverne. Veți fi frapați!
Dl Cosașu va fi mereu în prima linie a mulțumirilor noastre. Lucrurile există abia după ce capătă nume, iar numele marchează definitiv soarta lucrurilor. Răsfoiesc adesea colecția revistei și îmi dau seama că nici nu ne puteam numi altfel!
Nu mai este nici o măsură a generozității tale, nici un semn de simpatie. Este, practic, o taxă peste costul propriu-zis al consumației. Care cost, ne învață toate manualele de bun-simț economic, ar trebui să acopere toate cheltuielile stabilimentului și să conțină o marjă de profit.
Cîți de mîine vei suporta dacă tu știi, zi de zi, că mîine nu mai e posibil și totuși nu întîrzie să vină de fiecare dată? Mîine nu mori, deși știai că mori – ce efect are asta asupra vieții tale dacă se repetă în fiecare zi? Zău, așa nu-i de trăit…
Studiile americane (experții le mai numesc, simplu, „americanistică“) au debutat în academia românească după 1990. Interes și cărți despre America au existat, fără îndoială, și înainte.
O grămadă de personalități, inclusiv mărturisitori „Me too“, au spus public că au simțit ipocrizie. Nu zic că asistența trebuia să tacă rușinată, dar să ovaționeze cu lacrimi șiroind pe obraz mi-a părut, parcă, excesiv.
Tweet-urile lui Trump exprimă perfect ce este în sufletul a milioane de oameni, sentimentul lor de justiție, și sînt, de aceea, probe pentru cea mai robustă mizantropie.
Cineva mi-a atras atenția că România modernă a trăit cu Dilema/Dilema veche un sfert din centenarul pe care îl împlinește. Privită așa, aniversarea noastră are ceva măreț. Totuși, nimic mai impropriu nouă decît măreția și anvergura istorică.
O carte ajunge să fie ceea ce este pentru că la ea au trudit și un redactor, și un corector, și un ilustrator, și un DTP-ist, apoi niște oameni într-o tipografie.
În presa noastră, activitatea „de teren“, a corespondenților de la fața locului, este în general văzută ca o etapă de început a profesiei, ceva pentru juniori. La noi, marii jurnaliști sînt cei care stau în redacții și comentează.
Pînă astăzi a cîștigat patru premii Pulitzer și a publicat anchete extrem de puternice, iar succesul ei indică un drum deschis pentru jurnalismul de mîine.
Cred că euroscepticii (dimpreună cu europesimiștii – pentru că, la un moment dat, în retorica analitică europeană a apărut și această categorie, înțelegînd că „pesimiștii“ sînt mai răi decît „scepticii“) ar trebui chestionați și ascultați în marile probleme ale Europei.
Pe lîngă binele imens pe care UE l-a adus României, relele care vin „la pachet“ par neglijabile – cu acest Guvern, cu acest Parlament, cu această justiție, cu această economie, cu această presă, să te declari nefericit din cauza Uniunii pare un fel de extravaganță, dacă nu chiar o neghiobie.
„Ne-am săturat! Nu mai vrem să fim o generaţie de sacrificiu“. Am observat că cei de o seamă cu mine spuneau asta. Nu m-am simţit niciodată inclus, nu am simţit niciodată că am destinul cuiva „de sacrificiu“.
Cafeneaua lui Zimmermann a devenit faimoasă la vremea ei și a rămas, iată, în istorie, pentru că oricine voia să dea de Bach în anii pe care acesta i-a petrecut la Leipzig (1723-1750) venea direct în Katharinstrasse 14, lua o cafea și aștepta puțin. Mai devreme sau mai tîrziu, Bach venea negreșit.
Noi ne luptăm, încă, să ne dumirim care dintre noi e hoț și care nu. De-o parte și de cealaltă a Carpaților, România prevalează în fața oricărei Europe, fie că e ea falsă, ori că e ea veritabilă.
„N-a existat niciodată un cuplu franco-german. A existat o reconciliere franco-germană. Germania a subliniat mereu în toate felurile că ea nu va renunța la plenitudinea existenței sale naționale.“
Sîntem supărați pe guvern (întotdeauna!), pe restaurante, pe taxiuri, pe mall-uri, pe programele TV, pe vecini, pe rude, pe natură (ba că plouă, ba că nu plouă, ba că e cald, ba că e frig etc.). Educația a devenit un cult subtil al plăcerii. Copilul, de mic, trebuie lăsat să facă doar ce-i place. Nu-i place matematica, să n-o învețe! Nu-i place muzica clasică, nu-l forța, lasă-l să nu știe altă muzică în afara celei de la radio, că aia-i place! Nu-i plac hainele astea, ia-i imediat altele care-
Catalanii „bogați“ nu mai vor să dea „săracilor“. Aud și voci care atacă problema din unghi european: chestiunea catalană zguduie serios temeliile Uniunii Europene, care este, totuși, o uniune între state.
România poate fi cînd foarte „profi”, cînd cîrpită. Arta independentă nu înseamnă o artă independentă de orice, ci o artă neinstituționalizată. Inițiativele și efortul creativ ale acestui teritoriu artistic trebuie susținute de stat, asigurîndu-i, de pildă, o infrastructură: scene performante, teatre dotate, cinematografe, săli de concert etc.
Un mare băutor de vin, actorul Ștefan Iordache, pomenea de cîte ori avea ocazia un personaj dintr-un roman al altui mare băutor de vin, scriitorul Fănuș Neagu, care spunea: „Am băut un vin atît de bun, încît îmi venea să-i spun dumneavoastră…“ Avem mereu de învățat de la marii profesioniști!
Dacă a comunica contează cel mai mult, atunci a gîndi contează mai puțin, iar comunicarea fără de gîndire naște figuri înspăimîntătoare, veritabile abisuri pe două picioare, precum sînt personajele din piesele lui Eugène Ionesco.
Îmi declar spaima cînd văd cîtă ură acompaniază discuțiile despre justiție în România. Și cei care simt fericire cînd cineva merge la închisoare (și îl urăsc pe el și pe susținătorii lui), și cei care simt revoltă cu același prilej (și îi urăsc pe judecători și pe susținătorii lor) ar trebui să știe că ceea ce fac sau cred este forma cea mai pură de nedreptate.
O mașinărie uriașă a băgat în mintea planetei că Trump a conspirat cu Rusia pentru a cîștiga alegerile. Această teză, lansată încă din ultimele săptămîni ale administrației Obama, a fost credibilă din două motive: mai întîi, pentru că, în campania electorală, Trump a avut cuvinte bune despre Putin și Rusia, și apoi pentru că antipatia personală dintre Hillary Clinton și Vladimir Putin era bine cunoscută.
Nicușor Dan ar face bine să facă ceea ce știe cel mai bine – să apere Bucureștii de cei pe care bucureștenii îi aleg. Că nu există dușman mai teribil al Bucureștilor decît bucureșteanul!
I se pare dezgustătoare toată nebunia mediatică în curs, că Lady Diana murise, totuși, într-un context deloc onorabil și că, la urma urmei, ce mare ispravă făcuse ea pentru Regat ca să merite toate astea – în fine, simțul lui de englez sadea îi spunea că o ceremonie mai discretă ar fi fost cu mult mai potrivită decît această revărsare exagerată de lacrimi publice.
