Cum comunicarea omoară gîndirea. Comunică repede!
Există cîteva lucruri greșite pe care „înțelepții“ vremurilor noastre au reușit să ni le bage în cap. Primul, că cel mai important pe lume e să comunici. Cu adaosul: trebuie să comunici rapid – cu cît mai comunici mai repede, cu atît mai bine.
Într-o conferință pe care a ținut-o cu trei ani înainte să moară, Hannah A-rendt atrăgea atenția că angajamentul pentru o cauză anume te poate duce foarte ușor către momentul în care nu mai gîndești. Avertismentul vine tocmai din partea cuiva care a venerat gîndirea drept cel mai important lucru de care este în stare un om, așa că ar trebui cu atît mai mult luat în seamă. Autoarea Originilor totalitarismului nu a apucat vremurile delirului comunicațional. Sînt curios ce ar fi spus despre lumea de azi, a Facebook-ului și a blog-urilor, a persistentei educații întru comunicare. Mă iluzionez (oare?) imaginîndu-mi că ar fi vorbit despre angajamentul în comunicarea frenetică de astăzi ca despre una dintre acele situații care suprimă gîndirea.
Am avut ocazia să fiu foarte aproape de leadership-ul multor organizații – de la companii la partide politice, de la biserici la organizații artistice. Mai toate primeau sfaturi din partea unor „experți în comunicare“. N-aveți idee cît sînt de mulți! N-aveți idee cît de multă lume se pricepe la „comunicare“! Datul din gură despre datul din gură este o îndeletnicire mult iubită pe malurile Dîmboviței. Ei bine, de fiecare dată cînd cineva spunea în public ceva despre organizație, nu am auzit niciodată sfatul „Gîndește-te la ce ți se spune și apoi răspunde“, ci am auzit mereu „Răspunde-i repede“. Momentul gîndirii, eventual al autoevaluării sau, măcar, al reflecției asupra reproșului, care trebuie să preceadă oricărei comunicări, este nu doar facultativ, ci de-a dreptul evacuat din „logica“ comunicării eficiente a zilelor noastre. Dacă gîndirea ia timp (și cam ia!), atunci ea trebuie amputată, pentru că rapiditatea comunicării este mai importantă decît calitatea ei. În plus, comunicarea este astăzi, mai degrabă, o subtilă formă de beligeranță decît îndeletnicirea de a informa publicul. În era Facebook, toată lumea știe tot! Așa că, în era Facebook, comunicarea este atac sau apărare/contraatac. Doza de agresivitate în comunicare crește văzînd cu ochii. Unde se va opri? Nimeni nu știe.
Departe de mine gîndul că a comunica este ceva neimportant. Ce spun este că a comunica presupune, de fapt, ceva prealabil și că de acest prealabil nu se îngrijește nimeni. Ar fi de preferat să deprindem, mai întîi, gîndirea ca exercițiu continuu și abia apoi comunicarea, ca necesitate din cînd în cînd. Ar fi de preferat să spunem, de pildă, că regula de aur este să nu comunici pînă nu gîndești! Dintre zecile de experți în comunicare nu am auzit pe nici unul sfătuindu-şi astfel clientul: întîi gîndește, apoi comunică. Trăim o vreme în care toată lumea comunică și tot mai puțini oameni gîndesc. În schema de personal a corporațiilor, tot mai mulți oameni sînt antrenați să comunice (intern sau extern) și aproape nimeni nu este antrenat să gîndească. În partide, e și mai rău – acolo gîndirea aproape că se pedepsește!
Prevalența comunicării asupra gîndirii se vede și în explozia deja imposibil de metabolizat a posturilor de televiziune și de radio, a tuturor produselor Internetului și, în cele din urmă, în modul în care mai toată lumea înțelege să trăiască democrația. Comunicare cu orice preț! În zilele noastre, de pildă, se reproșează partidelor de opoziție (PNL și USR, mai ales) că nu comunică. Prea puțini comentatori le reproșează că nu gîndesc, deși problemelor lor cele mai mari sînt viciile de gîndire și nu inabilitățile de comunicare. Acum ceva timp se spunea „Dacă nu comunici nu exiști“, în sensul că nu ești băgat în seamă, nu exiști pentru ceilalți, nu te vede/aude nimeni. Acum, sensul acestei vorbe este direct existențial: dacă nu comunici, pur și simplu nu exiști. Nu e vorba doar despre percepția altora, e vorba despre existența ta. Așa cum, pe vremuri, moașa știa că pruncul e viu dacă plînge cînd iese din maică-sa, și că e cu atît mai zdravăn cu cît plînge mai tare, astăzi lumea știe că ești viu dacă, undeva, cumva, comunici. Evident, ce anume comunici are prea puțină importanță, așa cum sensul orăcăitului copilului abia ieșit pe lume nu preocupa pe nimeni – important era că orăcăie, semn că e viu.
Diferența cea mai mare dintre comunicare și gîndire este aceea a spațiilor în care ele se manifestă. Comunicarea ține de sfera publică sau, măcar, de o anume exterioritate, în vreme ce gîndirea ține de intimitate, există doar în interior. Chiar și atunci cînd gîndești prin dialog (cu alții, precum o făcea Socrate, sau cu tine însuți, precum o făcea Sf. Augustin), teritorul unde se nasc, se schimbă, pier sau explodează gîndurile este cel interior.
Dacă a comunica contează cel mai mult, atunci a gîndi contează mai puțin, iar comunicarea fără de gîndire naște figuri înspăimîntătoare, veritabile abisuri pe două picioare, precum sînt personajele din piesele lui Eugène Ionesco.
