Poveste cu Nobel literar (II)

Ştim, din mărturii ulterioare prăbușirii URSS, că, încă înainte de 1970 și de acordarea premiului Nobel, cazul Soljenițîn se discuta recurent la cel mai înalt nivel, direct în Politburo. Ce facem cu el? – se întrebau liderii sovietelor. Anunțul Academiei Suedeze din octombrie 1970, prin care lumea afla oficial că Soljenițîn a primit Nobelul literar, a fost văzut imediat de Kremlin ca o mare oportunitate de a scăpa de el. I se va permite să meargă la ceremonia de decernare și nu va mai fi primit înapoi. Ducă-se! Doar că Soljenițîn nu era omul care să accepte să fie alungat așa din țara lui. N-a acceptat să plece în lipsa unei asigurări oficiale că va fi primit înapoi.

La Moscova, pe fondul iritării au-to-rităților, care percepeau acordarea acestui premiu unuia ca Soljenițîn drept un act politic ostil pus la cale de CIA și MI6, ambasadorul suedez se simte prins între ciocan și nicovală. Suedia nu vrea nici să strice relația cu Rusia, dar nici să fie criticată în Occident pentru atitudinea ei, așa că diplomatul optează pentru o soluție „diplomatică“: organizează el o ceremonie la Ambasadă, în cadrul căreia lui Soljenițîn i se va înmîna premiul, dar ceremonia va fi privată, fără presă și fără relatări ulterioare. Soljenițîn refuză această variantă – este de acord cu ceremonia de la Ambasada Suediei din Moscova, dar să fie o ceremonie publică, cu presă internațională și discursuri libere. Altfel, spune el, ar fi o umilință. Așa că nu se mai organizează nimic la Moscova. La Stockholm, un scurt mesaj de acceptare a premiului și o rapidă referire la drepturile fundamentale ale omului, venite de la Soljenițîn, vor fi citite în decembrie 1970, la banchetul de acordare a premiului Nobel, în absența laureatului.

Nu trece mult timp și apare în această poveste a Nobelului acordat lui Soljenițîn un personaj care se va dovedi a fi esențial: Stig Fredrikson. Venit la Moscova la începutul anului 1972, pentru a fi corespondent la fața locului al agenției suedeze de știri TT (Tidningarnas Telegrambyrå), Fredrikson avea 27 de ani și, spre deosebire de cei mai mulți compatrioți de-ai săi, nu avea iluzii cu privire la adevărata natură a regimului sovietic. Imediat după ce s-a instalat în noul lui birou, Fredrikson a aflat că secretarul permanent al Academiei Suedeze plănuia să vină el însuși la Moscova ca să-i decerneze premiul Nobel ostracizatului Soljenițîn. Deși trecuse un an de la ceremonia fără laureat de la Stockholm, juriul Nobel nu se dădea bătut: trebuia găsită o cale ca Soljenițîn să primească public laurii celui mai important premiu literar al lumii. Evident, Soljenițîn nu știa prea multe despre această dorință a secretarului Academiei. În acest context, Fredrikson a reușit să afle adresa la care locuia Soljenițîn și s-a dus să-l viziteze pentru a-i spune ce se pune la cale și a-l întreba cum ar vrea să fie ceremonia. Soljenițîn s-a arătat sceptic cu privire la posibilitatea organizării unei asemenea festivități și a avut dreptate – peste cîteva zile, Academia de la Stockholm a fost anunțată că URSS nu acordă viză de intrare secretarului. Cu acea ocazie, Fredrikson și Soljenițîn au stabilit că e bine să se întîlnească regulat, în secret.

De aici începe o aventură demnă de romane polițiste, cu întîlniri prin gări și pasaje subterane, cu semne, parole și coduri, cu soțiile celor doi care își plimbau copiii prin parcuri și, făcîndu-se că îi aranjează, se aplecau una spre cealaltă și pasau mesaje scrise dintr-un cărucior în altul. Totodată, Fredrikson și Soljenițîn au stabilit și un plan de urgență. Obiceiul lor era să se întîlnească clandestin cam o dată pe lună. Data și locul întîlnirii se stabileau de la o întîlnire la următoarea. Totuși, dacă Soljenițîn va simți cumva că se apropie arestarea lui, va suna la biroul TT. Cum secretara biroului moscovit al agenției era sigur agentă KGB și trăgea cu urechea la toate convorbirile telefonice ale suedezilor din agenție, convenția era ca Soljenițîn să pretindă că a greșit numărul – la acea vreme, rețeaua de telefoane de la Moscova era haotică, iar fenomenul „Ați greșit numărul“ era foarte frecvent. Așadar, un telefon greșit nu era deloc suspect. Ei bine, dacă Soljenițîn va suna la telefonul lui Fredrikson din agenție și va pretinde să vorbească cu un anume tovarăș X de la spălătoria Y, i se va spune că a greșit numărul, dar Fredrikson va ști că e semnalul „Urgent, mi se pregătește ceva!“ și va merge de îndată într-un punct de întîlnire deja stabilit, unde Soljenițîn îi va povesti totul.

Începînd cu primăvara lui 1972, relațiile dintre Soljenițîn și tînărul jurnalist suedez devin tot mai apropiate, iar disidentul capătă deplină încredere. Emoționant în această relație este că Fredrikson acceptă că rolul de „cărăuș“ de informații și texte soljenițiene spre Occident implică o restrîngere profesională serioasă. Știe că nu va putea fi el cel care dă lumii ca știre ceea ce va afla de Soljenițîn. Ar fi fost imediat descoperit. Așa că decide să dea mai departe, altor colegi de la agențiile occidentale de știri acreditate la Moscova, informațiile de la Soljenițîn, ca fiind „dintr-o sursă sigură“. Admirabil este că șefii lui Fredrikson de la Stockholm, puși la curent de acesta cu privire la legătura lui cu Soljenițîn, acceptă acest sacrificiu profesional pentru o cauză morală superioară. Mă întreb: cîți ar mai face-o astăzi?

Fredrikson spune că, din aprilie 1972 pînă în februarie 1974, a avut cam douăzeci de întîlniri clandestine cu Soljenițîn, prilej cu care acesta i-a dat diferite texte pe care suedezul le-a scos în Occident. Printre acestea a fost și faimosul discurs de acceptare a Nobelului literar, pe care Soljenițîn l-a scris îndelung, între 1971 și 1972. Un text de nouă pagini care a fost fotografiat pagină cu pagină de Soljenițîn însuși. Cele nouă negative au fost rulate și introduse în nișa de baterii a unui banal aparat de radio cu care Fredrikson a luat avionul spre Suedia. Negativele au fost developate, apoi transcrise și astfel a putut apărea discursul de acceptare în presa internațională, în august 1972. Conducerea URSS a fost furibundă. Evident, după această operațiune, Fredrikson s-a temut să mai scoată alte materiale ale lui Soljenițîn peste graniță, căci se aștepta la o serioasă întărire a supravegherii scriitorului. Totuși, nu l-a putut lăsa pe disident baltă, mai ales că au venit vremuri și mai grele. Astfel, Fredrikson a găsit o altă cale de a scoate textele lui Soljenițîn peste graniță: acestea erau duse de el însuși la Ambasada Norvegiei, care, mult mai curajoasă decît Ambasada Suediei, le scotea spre Oslo cu valiza diplomatică.

O dată reper a acestei povești este septembrie 1973 – atunci a sunat telefonul de pe biroul lui Stig Fredrikson și o voce pe care suedezul a recunoscut-o imediat a întrebat dacă poate să vorbească cu tovarășul X de la spălătoria Y. Restul, săptămîna viitoare.