Lumea nevăzută a lui Horia Damian

Sîmbăta trecută, pe cînd Bucureștiul vizibil arăta un pic mai bine sub soarele de primăvară, am intrat în Galeria Alexandra’s din strada Piața Amzei, unde se poate vedea o expoziție Horia Damian (1922-2012). Acolo m-am în-tîlnit cu criticul și istoricul de artă Radu Varia, prieten al artistului și curator al expoziției. Lucrările sînt strînse în această expoziție pentru a ilustra evoluția limbajului plastic al artistului. Cum limbajul plastic este mereu acordat ideii, avem în față nu doar traseul urmat de artist în ceea ce privește expresia gîndului, ci și aventura gîndului ca atare. Trecerea de la punct la cerc și apoi la sferă, perfect trasabilă în logica expoziției realizate de Radu Varia, a fost pentru Horia Damian un parcurs spiritual ce s-a tradus în aceste etape de limbaj plastic. Este, neîndoielnic, meritul lui Radu Varia de a face atît de clar acest drum, altfel sinuos și plin de ezitări, care o poate face pentru că știe ca nimeni altul arta lui Horia Damian și simte precis articulațiile marelui său destin artistic. Așa cum a făcut-o în urmă cu cîțiva ani, organizînd la Mogoșoaia o expoziție amplă cu lucrările pe care Horia Damian le-a realizat la București, în prima sa tinerețe, înainte de a se stabili pentru totdeauna la Paris (deci, înainte de 1946), și acum Radu Varia pledează pentru valoarea excepțională a operei lui Horia Damian. „Cred nu doar în arta lui Damian, căreia m-am dedicat cu absolută determinare, ci cred și în marele ei destin postum“, scrie Varia în catalogul expoziției.

Citînd titlul unei cărți a lui Horia-Roman Patapievici, și eu sînt dintre cei care cred că partea nevăzută decide totul. Transparența poate fi o exigență în procesul guvernării unei democrații, dar este o naivitate în raport cu lumea ca sumă a celor văzute și nevăzute. Nu sînt deloc conspiraționist și nu afirm preeminența nevăzutului asupra văzutului pentru a sugera cine știe ce tainice determinări, păpușari invizibili sau fire nevăzute care țin vizibilul în lesă. Nu cred într-un Conspirator nevăzut. Pe de o parte, vorba lui Toader Paleologu, nu există doar un singur conspirator: o grămadă de lume conspiră. De nu cumva toată lumea, într-un fel sau altul, conspiră. Acesta este și motivul pentru care cele mai multe conspirații, așa cum le știm noi, eșuează – orice conspirație în desfășurare se va ciocni de o alta despre care nu a știut nimic, iar evenimentele vor curge, inevitabil, altfel decît în planul conspiratorului. Pe de altă parte, conspiratorii la care vă gîndiți sînt la vedere. Ei sînt viețuitori ai lumii vizibile. Însă, așa cum nu cred că există un Conspirator, cred că există un Creator.

În lumea celor nevăzute, adică acolo unde se decide totul, pur și simplu nu există conspirații. Creația nu este, nu are cum să fie o conspirație. Legăturile dintre lumea nevăzută și cea văzută sînt de cu totul alt tip, iar verbul „a decide“, din „partea nevăzută decide totul“, nu trebuie luat în sensul lui cel mai rudimentar, ca și cum acolo s-ar afla un decident care zice ceva și așa se-ntîmplă. Raportul este mult mai subtil și, probabil, incomprehensibil pe de-a întregul. Raportul prin care lumea nevăzută „decide“ totul în lumea văzută este tocmai un raport de creație. Adică un raport în care voința Creatorului și libertatea creaturii coexistă.

Horia Damian, ca mulți alți artiști de primă mărime, a înțeles că acolo, în lumea nevăzută, trebuie să-și plaseze arta mizele. Indiscutabil, marele examen al unui artist plastic (în fine, acum îi zice „vizual“ și eu tot nu mă pot obișnui) este acela de a arăta invizibilul cu inerentele mijloace vizibile. Arta, în general, este complicată și discuțiile în jurul ei sînt infinite, dar acest examen este atît de tranșant încît aproape nu mai e nimic de adăugat. Explorarea operei unui mare artist este, de fapt, o călătorie în lumea nevăzutului. Privești o lucrare și, dacă te duce dincolo de ea, într un spațiu al nevăzutului, a reușit. Dacă nu, treci mai departe și uit-o! Da, e chiar atît de simplu…

Arta lui Horia Damian a evoluat în timp spre o simplitate deconcertantă. Ca și Brâncuși, Horia Damian a fost posedat încă de la început de un talent pe drept cuvînt socotit „uluitor“ de Radu Varia. Acest talent formidabil se vede bine într-o mică lucrare din expoziție pe care artistul a realizat o la 14 ani: un colț de natură în manieră romantică, cu o seducătoare aluzie impresionistă. Repet, la 14 ani! Dovedind, încă înainte să termine școala, că poate să picteze ca toți pictorii din programă, Damian a pornit pe drumul său. Iar acest drum artistic al său a început cu drumul exilului: de la București la Paris. Ca și Brâncuși, Damian a epuizat rapid tot ce se vede cu ochiul „din afară“. După ce a dovedit că poate stăpîni lumea vizibilă, a plecat pe drumul spre cele nevăzute – marele drum al artei. Au apărut în arta lui coline, ceruri și piramide tot mai esențializate, tot mai decontextualizate. A început meditația artistică asupra punctului, cercului și sferei. Și, dacă urmăm cheia brâncușiană prin care Radu Varia îl explică pe Horia Damian, înțelegem că simplitatea lui implică o anvergură interioară uriașă. Pe măsură ce crește în amploare și în intensitate experiența spirituală, artistul are nevoie de din ce în ce mai puțin ca să spună din ce în ce mai mult. Damian își susține marile intuiții cu un curaj posibil numai în condițiile unei profunde credințe. Cînd la Paris se purta „noul realism“ al charismaticului Yves -Klein, în atelierul său, Horia Damian mergea în răspăr, spre vremuri imemoriale, explorînd formele pe care Creatorul le-a utilizat ca să creeze lumea care se vede. Cînd postmodernitatea ducea marea distincție dintre obiect și subiect la stadiul isteric, Damian intuia că opțiunea între un termen și celălalt este o eroare. Și drumul spre obiect, și drumul spre subiect sînt la fel de rătăcitoare pentru că separarea lor este o imensă greșeală. O ofensă adusă Creației, aproape. Iar artistul Horia Damian, prin creația sa, încearcă să repare ruptura aceasta care i-a înveselit pe atîția ca o mare descoperire, dar este, pentru puținii care chiar înțeleg, un prilej de adîncă tristețe. Înapoi la vremurile lui Ghilgameș, înapoi la formele pure și cuprinzătoare, la formele din care toate se nasc, acolo aflăm ceea ce, mergînd tot înainte, obsesiv înainte, nu vom putea afla niciodată. Acolo aflăm ce-i cu noi…

Foto: Horia Damian în atelier cu Salvador Dali şi Radu Varia