Trăim simultan mai multe nebunii

„Ar fi o nebunie să vrem să facem din drept instrumentul propagandei credințelor noastre“, zice profesorul francez Alain Supiot într-o carte despre funcțiile antropologice ale dreptului. Citez un profesor de drept în deschiderea articolului meu de azi, pentru că multă lume vorbește despre un curs de drept pe care ministrul-profesor Tudorel Toader l-ar fi ținut cu ocazia acelei ample conferințe de presă la finalul căreia a propus revocarea dnei Kövesi din funcția de procuror-șef al DNA. Unii au spus că prezentarea ministrului-profesor a fost ca un curs de drept pentru că li s-a părut „tehnică“ și bine structurată. Alții, că a fost ca un curs de drept pentru că nu au înțeles mare lucru.

Mărturisesc că am audiat sute de cursuri de drept în viața mea – inevitabil, unele au fost bune, altele proaste, unele au fost memorabile, iar despre altele nu mai țin minte nimic, nici măcar că am fost de față, în amfiteatru. Am, așadar, o oarecare experiență în privința audierii cursurilor de drept. Pot să spun că ceea ce a prezentat dl Toader țării nu este un curs de drept! Nici măcar unul prost. Este direct folosirea dreptului ca instrument al propagandei credințelor sale. Sau, zic răutăcioșii, al credințelor altora pe care ministrul i-ar servi, dar eu nu știu așa ceva, așa că nu zic. Se vede, însă, de la o poștă că argumentația dlui Toader este vag juridică și larg propagandistică, și că servește impunerii în mentalul colectiv a credințelor unora. Argumentele ministrului-profesor țintesc opinia publică și au doar fine urme de „juridicitate“, cît să-i păcălească pe nepricepuți. Argumentele domniei-sale sînt de ziar înflăcărat sau de talk-show antenist. Din punctul de vedere al unui jurist serios, nu cred că se poate găsi ceva convingător în lungul discurs al ministrului. Este, așadar, în termenii profesorului Supiot, o nebunie. Ministrul-profesor a comis o nebunie – urmează să vedem dacă e mică sau mare, dacă va avea ori nu consecințe. Și aici, depinde de perspectivă.

În plan mai general, lucrurile se văd și mai rău: nimeni nu este în stare să dea românilor o evaluare corectă, obiectivă și utilă a sistemului anticorupție al țării lor, altfel subminată de corupție. Pe de o parte, toată țara, cu tot cu juriștii ei, este polarizată. Nimeni nu se mai poate apleca asupra sistemului anticorupție de la noi sine ira et studio. Mai ales, sine studio. Pe de altă parte, chiar dacă ar exista asemenea oameni (să zicem că vin din afara țării și că au fost scutiți de ultimii smintitori ani românești), concluziile lor, oricare ar fi, nu vor fi primite de ansamblul societății românești, ci vor alimenta animozitățile dintre cele două tabere. Faptul că am ajuns să nu mai putem accepta decît concluzii care convin convingerilor noastre, după ce ajunseserăm deja la stadiul de a nu mai putea vedea decît ceea ce ne convine, mi se pare, evident, o nebunie și mai mare, în care se cuibărește, tandru, nebunia ceva mai mică la care s-a pretat ministrul-profesor.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Într-un plan încă și mai general, se vede o adevărată catastrofă. Mai exact, o nebunie și mai mare, în care stă nebunia lumii românești incapabile să înțeleagă ce-i cu ea, incapabilă să primească de la alții sfaturi și păreri autorizate, în care stă nebunia de raport a dlui Toader. Nebunia care le cuprinde ca o matrioșkă babană pe cele de dimensiuni mai mici se referă la statul român de azi. Mie mi se pare că se clatină periculos întregul eșafodaj constituțional-instituțional al țării. Și aici, poate că o să-i enervez pe mulți, eu nu văd corupția drept cauză principală. Statul român se clatină sub forța incredibilă a valului de incompetență care se abate asupra sa.

Încet-încet, sistemul de partide politice de la noi a acaparat cu totul statul. Nu mai există nici un colțișor nepolitizat în sens partinic, de la cea din urmă primărie la Președinție, de la cea mai mică administrație din inima nu știu cărei păduri la Guvern, de la cea mai mică judecătorie la Consiliul Superior al Magistraturii. Înțelegînd anapoda democrația ca fiind instaurarea regulii „cel care ia voturile poporului face orice vrea“, partidele noastre politice au împins lucrurile foarte departe, pas cu pas, în ultimii 28 de ani. În anii ’90, totuși, nu îndrăznea nici un partid serios să numească în funcții de înaltă decizie repetenți, inși cu școlarizare incertă, agramați, oameni care nu au făcut absolut nimic în viața lor. Nu zic că erau guverne mai eficiente și mai clare, dar luați CV-urile miniștrilor din anii ’90 și comparați-le cu CV-urile miniștrilor ultimelor noastre guverne. Veți fi frapați!

Se găsea, desigur, și în anii ’90 ceva marginal pentru neisprăviții utili în mecanismele de partid. Cîte o sinecură undeva, mai ferit de ochii lumii și mai departe de butoane, primeau și ei. Dar niciodată nu erau puși de partide în fotoliile de comandă. În timp, zonele rezervate acestei drojdii de partid au crescut în cuprindere. În fond, dacă partidul cutare, cînd era la putere, a pus un incompetent notoriu adjunct la serviciul cutare, de ce să nu-l pun eu pe-al meu șef – gîndea orice șef de partid care ieșea din deșertul Opoziției și intra în oaza Puterii. Apoi, cînd revine la putere partidul cutare și găsește incompetentul celuilalt partid în funcția de șef, după ce îl dă afară și-și pune propriul incompetent, se gîndește să pună tot unul de-al lui suprașef. Și tot așa. Iată cum am ajuns să avem miniștri ca aceștia. Politica, la noi, a fost o pîine de mîncat pentru cei care nu erau în stare să facă ceva cu viața lor. Și pîinea a devenit din ce în ce mai albă… Acest neîntrerupt avans al incompetenței de partid pînă în inima deciziilor din ce în ce mai experte a dus, inevitabil, la confuzia ucigătoare în care trăim azi: nu mai știm bine să deosebim incompententul de competent. Te uiți la cîte unul, nu-ți vine să crezi că tîmpenii spune și auzi în jurul tău „E băiat deștept, dom’le!“, „Știe!“, „E bun!“. Încremenești. Iar această incapacitate de a decela competența din noianul de incompetență a cuprins și poporul, și instituțiile sale.