„De cîte ori ridici un zid, gîndește-te la cei pe care-i lași afară“, zice undeva un personaj din Italo Calvino. Mie, însă, mi se pare că prima urgență cînd ridici un zid este să te gîndești la tine. Ce vrei să faci, de fapt? Te ajută? De cine vrei să te separi? Cu cine vrei să rămîi în interiorul zidurilor? Ce va face din tine zidul acesta? Apoi, este foarte important să nu ai iluzia statorniciei: toate zidurile din lume cad la un moment dat. Nu există zid etern. Ceea ce nu înseamnă că nu vor
„I will build the greatest wall that you’ve ever seen“ – spunea Donald Trump în august 2015, la un miting electoral. „We are going to build a big beautiful wall with Mexico“ – spunea el într-un interviu televizat în campania electorală din 2016. Iar în
A judeca pe cineva prin generația lui/ei îmi pare o aberație (adică o defecțiune a sistemului gîndirii care duce la o imagine deformată). Relevanța și valoarea oricui se văd în verticalitatea propriei biografii, privindu-i parcursul, și nu în orizontalul eşantionului său de vîrstă.
De vreo două luni, privesc cu ochii cît cepele epopeea Brexit-ului. Tevatura este aiuritoare. Cu adevărat, de la dramatic la penibil e mai puțin de un pas. Năuceala gălăgioasă din parlamentul britanic este, pentru mine, mare admirator al democrațiilor anglofone, un duș rece cu
Drama cea mare pe care o trăiește cineva aflat în situația mea nu este dezamăgirea care urmează imediat descoperirii că, într-o chestiune sau alta, jurnalistul în care are încredere răspîndește deliberat fake news. Problema cea mai mare este că, î
Acum 100 de ani, sexul era un element tare al identității. Erai de gen masculin sau feminin fără dubii și pentru totdeauna. Astăzi, din ce în ce mai mult, sexul devine o opțiune. Nu mai are importanță că te naști băiat sau fată
În 1945, Alexandre Kojève a redactat un memoriu pentru generalul De Gaulle prin care îi propunea instituirea unui Imperiu Latin ca direcție strategică de politică externă a Franței pentru viitorul postbelic. După mai bine de o jumătate de secol și mult mai mu
Vă amintiți, poate, de personajul Tomáš, chirurgul din Insuportabila ușurătate a ființei, romanul lui Milan Kundera. Personajul navighează prin viață sub adagiul einmal ist keinmal. O dată e ca niciodată. „O dată“ nu se pune. Și, ca să nu se pună (căci aceasta este marea miză a vieții fericite moderne – nimic să nu se pună!), trebuie să fie de fiecare dată „o dată“. Chiar dacă ceva se repetă, tu numără ca fiind „prima dată“. Este o rețetă sigură să ți se pară că ești fericit, cum zic. Și dac
Fumatul. O plăcere. Un viciu. Gest interesant. Cancer. Țigara de după. Dependență și păcat. Evadare. Declarație de independență. Secret de licean cu bomboanele mentolate în buzunar. Luat repede, n-aș ști să spun dacă ce a făcut fumatul din noi e mai rău decît ce am făcut noi din fumat. Puține obiceiuri sînt mai reprimate și mai rușinate public decît fumatul. Altădată se oferea condamnatului la moarte o ultimă țigară – ținea de „a fi om“ cu cineva pe care urma să-l execuți.
De ani buni, ei îmi promit – încă de pe pachet – că mă vor ucide. Dar am ajuns la vîrsta de 82 de ani. Vă mulţumesc mult, ticăloşi nenorociţi! Sînt dependent de ţigări. Şi continui să sper că ele mă vor omorî. Un foc la un capăt şi un neghiob la celălalt
Industria de profil a pus pe piață dispozitive care nu ard tutunul, ci doar îl încălzesc. Lipsește, de asemenea, foița a cărei ardere produce multe substanțe nocive. Evident, nici aceste dispozitive nu sînt scutite de controverse. Mulți „puritani“ an
Nu am cont de Facebook – detest Facebook-ul. De Instagram sau altele, ce-or mai fi, nici nu m-am atins. Dar mi-am făcut un cont de Twitter. Cînd l-am făcut, am avut în minte un singur motiv: am vrut să văd ce scrie pe această rețea președintele Trump. Auzisem că postează de mai multe ori pe zi, mesaje mai lungi sau mai scurte, unele enigmatice, altele limpezi – în fine, voiam să-l „citesc“. Așa se face că, de doi ani, îmi încep diminețile citind rapid producțiile de peste noapt
Discuțiile din presă despre cele ale Bisericii sînt purtate de oameni care nu merg la biserică. Am remarcat, de pildă, că cei chemați să comenteze în media un eveniment de acest gen sînt analiști politici, activiști nervoși sau eterni invitați
„Nu merge sistemul“. „Dar în ultimii ani ați băgat zeci de milioane de euro în informatizare – cum adică nu merge?“ Dă din umeri și zice un pic iritat: „Și cu ce sînt eu de vină?“ Am băgat de seamă că, în administrațiile noastre, totul devine r
Cu atît mai misterioasă această știută antipatie a lui Borges pentru tango, cu cît îi plăcea milonga și adesea amintea cu mîndrie că a și scris versuri pentru anumite milongas. Culeg, din cîte pagini scrise de Borges îmi vin în minte, cîteva motive.
Nu sînt sigur că alunecarea spre nazism a Germaniei în epoca post-Weimar se explică pe de-a întregul prin naționalism și sînt absolut sigur că marasmul comunist care a devastat Europa pentru mai bine de o jumătate de secol nu are nici o legătură cu naționalismul.
Fenomenul lecturii furioase este, cred, o consecință a atrofierii lecturii în general. Mai ales dacă se întîmplă să fii unul dintre cei care nu citesc „pentru că nu au timp“ și nu au timp „pentru că activează“, poți să fii sigur că, în rarele ocazii cînd
Cred că Sf. Augustin știe mai multe despre sufletul omenesc decît știe Freud și sînt mai convins de argumentele școlii de la Salamanca decît de întreaga literatură a statului de drept de după 1990. Sînt mai degrabă impresionat de curajul unui Marco Polo
Se întîmplă să urăști pe cineva, zicea, într-un fel în care nu-ți dai seama că-l urăști, iar manifestările tale exterioare, conștiente, nu sînt deloc de ură, dar inconștientul tău te ghidează ocult. Dar eu merg la vot conștient, nu inconștient, deci merg dintr-o manifestare care nu e de ură.
Că barbarii ne conduc, e adevărat. Ei ne conduc nu doar administrativ, din birouri guvernamentale, ci și mental, din televizor și Facebook. Barbari nu sînt doar politicienii, ci și cei care îi tot comentează, de bine sau de rău, făcînd din ei unica preocupare în viață.
În anii 1990, România era faimoasă pentru indolența față de propriii copii – copii ai nimănui, săraci, orfani, abandonați. Ani de zile, Bucureștii, dar și alte mari orașe ale țării au fost pline de copii care trăiau prin canale sau prin subsoluri de blocuri
Locul fiecărui copil e în familie. Vor exista copii separați de familie și după desființarea orfelinatelor, dar locul lor e tot într-un mediu familial: fie în familia lor extinsă (bunici, unchi, mătuși, veri), fie în asistență maternală, fie în plasament simplu, fie în adopție, fie în case sau apartamente de tip familial.
Vedem bine că, pentru el, globalismul este o ideologie și patriotismul este o doctrină. Nu știu dacă vorbitorul a vrut să fie subtil cu această diferențiere (probabil că nu!) și nici dacă speech-writer-ul a vrut să transmită ceva important cu asta prin vocea unui
În mintea românului există o suprapunere între căsătoria civilă și căsătoria religioasă. Nu totală, dar în mare măsură. Mersul la Primărie și mersul la Biserică sînt, pentru cei mai mulți dintre noi, episoade ale aceleiași căsătorii, și nu două ceremonii distincte
Mi se pare cumva ironic că exact aceiași oameni care te execută cu intransigent civism dacă nu ieși la vot în general, de data asta te fac praf dacă îți dă prin minte să ieși. Deduc că participarea civică n-are forme fixe: uneori e de datoria ta să ieși la vot, alteori e de datoria ta să nu ieși la vot. Cum știi cînd e de ieșit și cînd e de boicotat? În nici un caz nu te lua după ce crezi tu. Ascultă-i pe ei, îi găsești mereu pe Facebook, gata să te apere de tine însuți.
Îl vedem, îl simțim, îl știm. Ai zice că-i al nostru, dar parcă e împotriva noastră. Sufletul administrației noastre este sufletul lui Ghiță Pristanda, polițaiul. Înțelegeți ce vreau să spun? Sufletul, desigur, e ceva dinamic, fremătător, polimorf și policrom, așa că cel mai bine îl înțelegem cînd îl vedem în acțiune. Iată sufletul nemuritor al lui Ghiță în ipostaze surprinse de ecograful suprem manevrat de cel mai mare specialist în suflete românești din istorie.
Din provincialism se iese doar prin cultură, căci doar cultura te deprinde cu două lecții fundamentale: 1) că lumea toată i o periferie și că centrul nu e nicăieri; 2) care ți-e locul în istoria acestei lumi fără de centru. Mai pe românește: cultura te învață să stai în banca ta cuminte, pentru că vei avea surpriza să-ți dai seama, la un moment dat, că banca ta e, de fapt, în fața clasei.
Nu o să admit că am ales prost, mereu prost, pentru că, în general, nu-mi place munca și fug de responsabilitate, pentru că am suflet de asistat și etică de șmecher… În fine, o asemenea idee liniștește imediat toate posibilele temeri legate de tine însuți: tu ești bun, dar te nenorocesc alții mai puternici.
Moral și cultural, de la Liviu Dragnea la Vasile Blaga și de la Victor Ponta la Alina Gorghiu nu-i diferență. Instinctul poporului cînd strigă „PSD-PNL / Aceeași mizerie!“ lucrează corect. Nu pentru că PNL face blaturi cu PSD, ci pentru că ceea ce livrează toate partidele este cam același lucru: aceeași nepricepere purtată cu aceeași aroganță. Cînd a apărut pe scenă USR am crezut că vine și alternativa. Doar că am înțeles repede că a avea carte nu e de-ajuns. Rămîne condiția
În seara de 10 august, Jandarmeria a spus țării întregi că manifestanții strînși în Piața Victoriei aruncă cu fecale în jandarmi, că vor să intre în clădirea Guvernului și, după primele violențe, că o jandarmeriță agresată de derbedei are, cel mai probabil, o fractură de coloană.
Un cuvînt vulgar a cutremurat întregul cuprins centenar și ne-a aruncat pe toți într-o poveste atît de românească încît e imposibil să o putem istorisi altora cu toate nuanțele și alambicurile ei.
Cum e posibil să ai un ministru al Educației care vorbește precum cei doi din urmă? Poate că ministrul Transporturilor nu trebuie să strălucească prin stil și limpezime în exprimare, dar prima cerință a fișei postului unui ministru al Educației este să vorbească limba română literară.
De multe ori, una înveți la școală și alta găsești în lume, iar pentru intelectuali puține sînt momentele de satisfacție mai mari decît cele în care descoperă nepotrivirile dintre cărțile lor și viață. Bucuria descoperirii unei ase-menea nepotriviri este, în fond, o vanitate, căci de pe urma ei un intelectual se apucă să scrie ceva menit să îndrepte inadecvarea. Sau, poate, nu e vanitate, ci spirit critic…
Pe de o parte, spunem că ei sînt cei mai buni dintre români, că au plecat tocmai pentru că erau competitivi, iar România le era lanț la picioare – „e bun, ce să facă aici?“, auzim adesea despre cîte un român plecat. În pandant, există și ideea diasporei care ne salvează
„Ce-mi spuneți dumneavoastră, de fapt, este că în România nu făceați nimic și în America aveți trei job-uri de n-aveți vreme să dormiți. Cum se poate așa ceva? Cum de erați așa, iertați-mă, leneș în România și sînteți așa harnic în America? Că tot dumneavoastră sînteți.“
Se reproșează BOR, și în acest articol, că are o relație foarte bună cu Biserica Ortodoxă Rusă și că e un fel de „coloană a 5-a“ a rusismului putinist în inima României. Dacă e așa, atunci BOR face o treabă foarte proastă.
„Ne-am întors iarăși în situația de atunci“. A reapărut rațiunea de a exista a postului Radio Europa Liberă, dispărută odată ce România a ieșit din comunism și a luat-o pe drumul Occidentului?
Zdravko Mamici. N-a jucat fotbal niciodată, dar a anturat mereu fotbaliști. Tupeist, violent în limbaj și în atitudine, implicat într-o grămadă de porcării, cultivînd aerul acela de mafiot balcanic și învîrtind bani suspecți, Mamici a devenit președinte al clubului de fotbal Dinamo Zagreb
Cine ar trebui să ridice steagul acestei lupte? Președintele însuși, căci el e cel dintîi chemat să apere statul. Dar este președintele Iohannis un luptător în apărarea statului român, un vizionar dotat cu inteligență politică și curaj în stare să-l scoată din colții hienelor? Iată o întrebare care cade în gol.
Ce-ar zice mulți dintre cei care acum ies exasperați în Piața Victoriei dacă ar afla că inclusiv datorită ideilor lor progresiste, antielitiste, specia Dragnea e atît de puternică acum?
Astăzi, demitizarea înseamnă să iei un personaj de mare anvergură din tabăra cealaltă, să nu sufli o vorbă despre lucrurile mari pe care le-a făcut și să scrii apăsat despre detalii
Barack Obama a trecut printr-un veritabil rollercoaster emoțional în zilele care au urmat victoriei lui Donald Trump. La început nu a crezut, apoi nu a înțeles, apoi a trebuit să accepte,
Preocuparea obsesivă pentru rostul propriului meșteșug pe lume îmi pare o trăsătură definitorie a oricărui mare artist. În consecință, un spectacol de teatru îmi pare bun cu adevărat dacă, undeva în adînc, repune problema teatrului ca atare.
Purtătorul de cuvînt al BOR a vorbit despre realitatea probată statistic a mamelor de vîrste fragede într-o „anumită etnie“, imediat au sărit alții că discriminează acea „anumită etnie“.
Dacă scopul presei este să scoată reacții de la consumatorii ei, a reușit: iarăși ne-am năpustit asupra prim-ministrului (mi-e foarte greu să-i zic așa, dar asta este!).
Nu știu dacă România neîmblînzită va reuși să educe în spirit ecologic și estetic pe foarte tinerii mei compatrioți. Dar știu că-i va încînta și le va face țara ceva mai dragă decît îmi imaginez că le este. Sigur, orice documentar informează și aspiră să formeze. Însă România neîmblînzită, în plus, inspiră.
