Renumele unui teatru de operă este dat de ansamblul său – interviu cu Ioan HOLENDER

Îl revăd pe dl Ioan Holender după aproape un an. Ultima dată, am petrecut împreună cîteva zile foarte frumoase la ediția de anul trecut a Festivalului „Dilema veche“ de la Alba Iulia, unde a fost invitatul nostru în cadrul serii de deschidere. La București, însă, nu ne-am mai întîlnit de cîțiva ani buni. Cam de cînd s-a retras de la conducerea Festivalului „George Enescu“. Chiar dacă a venit foarte des în România, dl Holender nu a mai ajuns în Capitală. Iași, Sibiu, Cluj, Oradea și, evident, Timișoara natală au fost destinațiile sale românești din ultimii doi-trei ani. Îl reîntîlnesc la același hotel la care obișnuia să tragă cînd venea la București („vin la hotelul ăsta pentru că aici pot să înot“). În iulie va împlini 83 de ani. Are aceeași aură leonină, marcă a personalității sale puternice, încît îmi vine să intitulez acest interviu, parafrazînd un film celebru, Leul în iarnă. Este optimist și plin de umor, ca întotdeauna. Judecățile sale sînt lucide, ascuțite ca un bisturiu, cu argumente greu de combătut, cum le știm. Mărturisește că ne citește număr de număr, primind revista la Viena în fiecare săptămînă. Pînă să scot reportofonul, îmi spune rapid că nu e chiar de acord cu unul dintre textele mele mai recente (mă critică!) și are unele obiecțiuni la un altul, al dlui Andrei Pleșu. Are chiar acum Dilema veche la subraț, iar eu sînt mulțumit că am ocazia să conduc o revistă cu un asemenea cititor. Așez reportofonul între noi – record, play!

Cu ce ocazie la București, Herr Direktor?

Am venit împreună cu familia mea. De data asta, nu pentru că eu am treabă aici, ci pentru că cei doi copii ai mei au treabă. Fiica mea, Alina, va concerta la Ateneu și fiul meu, Liviu, va cînta la Opera Națională. Eu sînt aici ca să-i susțin și, bineînțeles, ca să-mi consum emoțiile. Alina va cînta concertul nr. 2 pentru violoncel de Haydn, sub bagheta apreciatului Horia Andreescu, alături de orchestra Filarmonicii „George Enescu“. Eu sînt foarte emoționat că îmi văd fiica pe scena Ateneului. Pentru mine, Ateneul are o importanță mare, este o scenă de un prestigiu uriaș. Aici au cîntat muzicieni legendari, și eu, în tinerețe, ca și acum, intru cu respect în acest edificiu. Soția mea mi-a spus ieri că nu crede că există altundeva în lume o sală de concerte mai fastuoasă, mai elegantă. După părerea mea, nu cred că eleganța e chiar primul lucru de spus, pentru că e și ceva grandomanie bizantină în Ateneu, mai ales dacă umbli pe la subsol. Dar Ateneul pentru mine este ca un sanctuar al marii muzici, este mult mai mult decît o clădire frumoasă – și recunosc că este o clădire foarte frumoasă. M-am oprit la un moment dat să-i tot spun Alinei cît de important este Ateneul, pentru a nu avea și mai mari emoții din cauza concertului.  Liviu cîntă, ca artist invitat pe scena Operei Naționale, alături de ansamblul și de cîntăreții casei, două roluri în trei zile: Contele Almaviva, în Nunta lui Figaro de Mozart, și Silvio, în Paiațe de Leoncavallo. Așa că eu sînt aici într-o postură discretă, pur privată, să-mi aplaud copiii...

Totuși, prezența dumneavoastră în București trebuie să fi atras atenția...

Au aflat unii și alții, m-au mai sunat de la diverse televiziuni să merg la emisiuni, dar mă feresc de asta. Cu Dilema veche stau de vorbă cu plăcere, pentru că vă citesc cu mare interes și vă consider prieteni. Dar, în general, prefer să nu fac valuri, cu cît am înțeles că situația politică internă este foarte tensionată momentan și cultura nu prea interesează. Mai bine stau de-o parte...

Dumneavoastră ce mai faceți?

Dintr-un punct de vedere sînt mai ocupat decît eram înainte. De patru ani, fac o emisiune intitulată „KulTOUR mit Holender“, transmisă saptămînal pentru postul de televiziune austriac Servus TV, în Germania, Elveția și Austria. Emisiunea prezintă cultura muzicală a orașelor pe care le vizităm. Recent am filmat la  Londra, Bruxelles, Skopje, Moscova, -Soci, dar de-a lungul timpului am făcut si emisiuni despre cîteva orașe românești: despre București și Sinaia (m-am axat pe prezentarea palatelor regale), despre Cluj (am prezentat cu mare respect fabrica de instrumente muzicale de la Reghin, despre care nu se știe mare lucru), despre Iași. Am făcut asemenea emisiuni la Chișinău și la Cernăuți. Așadar, umblu mult cu această emisiune. Apoi, sînt consilier al unor instituții muzicale din lume. E o postură potrivită, cumva, cu vîrsta mea și vine firesc după ce ai  fost ceva și nu mai ești – nu mai iau decizii, dau sfaturi. Așadar, îi consiliez pe directorul general al Operei Metropolitan din New York, pe directorul Festivalului de Primăvară de la Tokio, dar și pe alții. În plus, scriu cu oarecare regularitate în presa austriacă pe diverse teme, inclusiv despre România.

2019 - Oedipe la Salzburg!

Toată lumea vă știe ca un om al deciziei, ba chiar al deciziilor autoritare – cum a fost această alunecare spre postura de sfătuitor? Vă lipsește exercițiul puterii?

Sigur că această postură de consilier presupune că cei pe care îi consiliez sînt liberi să îmi urmeze sfatul sau nu. De multe ori, nu o fac. Uneori, însă, o fac. Să-ți dau un exemplu și, cu ocazia asta, și o știre în exclusivitate: în programul festivalului de la Salzburg din 2019, va fi o producție cu Oedipe de George Enescu. Încă nu s-a anunțat oficial, se va anunța spre sfîrșitul anului acesta. Am putut să conving conducerea festivalului să producă opera lui Enescu. Eu am produs Oedipe și cînd eram director la Operei de Stat din Viena, dar acolo a fost altceva, căci acolo eu am decis să se facă și s-a făcut. Îmi spuneau cei din Operă că nu cunosc Oedipe, le răspundeam: „Nu-i nimic, învățați“. Îmi spuneau: „Dar lumea nu prea știe de Oedipe“, le răspundeam: „Nu-i nimic, află acum“. Și am produs Oedipe. Și cînd eram director și acum, încerc să realizez întîlnirea dintre o anumită operă, momentul potrivit producției ei și forțele artistice necesare să iasă o producție bună.  Problema mea nu e neapărat că mi-am pierdut aria de putere, ci că mi se tot amintește vîrsta mea. Știu eu bine cîți ani am, nu trebuie să mi se tot spună. De pildă, la tenis, jocul meu de dublu a fost întotdeauna admirat. Numai că acum, după compliment, se adaugă: „Ce bine joci pentru vîrsta ta!“. Tot ce fac se pune imediat în contextul vîrstei, și asta mă deprimă.

Sînteți nostalgic?

Am revenit acuma la București în acest hotel în care stăteam și cînd conduceam Festivalul „George Enescu“. Și doamnele de la recepție, cînd m-au văzut, mi-au spus: „Ne bucurăm că ați revenit!“. E frumos din partea lor, sigur că am revenit dar, de fapt, a revenit altcineva.

Faptul că citiți săptămînal Dilema veche mă îndeamnă să vă întreb în ce măsură vă mai interesează ce se întîmplă în cultura României de azi?

În mare măsură. Mă informez pe cît pot, discut din cînd în cînd cu prieteni români despre ce se întîmplă la Festivalul „Enescu“, despre problemele din teatrele de Operă și așa mai departe. Dacă cineva din România mi-a cerut ajutorul sau o părere, niciodată nu am refuzat. Interesul meu are, însă, limite. E adevărat că fostul ministru al Culturii, dl Romașcanu, mi-a propus să preiau direcțiunea Operei din București, dar nici nu mai pot, nici nu mai vreau așa ceva. Cred că actualul director interimar, Ștefan Ignat, un profesionist, face o treabă bună în condițiile date.

Aud că la concursul de ocupare a postului de director al Operei bucureștene au rămas corigenți toți candidații. Nici unul nu a luat nota minimă. E cam penibil, nu?

Felul în care s-a ținut concursul este în sine penibil! La modul în care se organizează în România concursurile de acest gen, și eu aș fi rămas corigent. Ca să selectezi directorul Operei, dai o teză scrisă ca la școală – asta nu am mai auzit nicăieri în lume. În plus, gîndește-te cine sînt cei care evaluează acele teze școlărești ale candidaților. Un juriu alcătuit din oameni cu competențe discutabile dă note ca la școală pe lucrările candidaților. În mod normal, ministrul Culturii își asumă răspunderea unei numiri de acest calibru. Sigur, se poate face o comisie alcătuită din oameni cu adevărat pricepuți, care stă de vorbă cu cei care candidează și sugerează, într-o anumită ordine, pe cei mai potriviți: prima opțiune, a doua, a treia. Iar cu această listă venită de la comisie în față, ministrul stă de vorbă la rîndul lui cu candidații și decide în consecință. Așa se face. Toată povestea asta cu tezele corectate de cine sînt corectate este chiar penibilă.

Dar viața politică românească vă interesează? Aici toată lumea face politică... Uneori ai impresia că toată lumea face numai politică...

Ajung și la mine știri despre frămîntările politice din România. Înțeleg că aici toată lumea este preocupată de disputa aceasta între Iohannis și Dragnea, între PSD și opoziție și așa mai departe. Să știi că aceste dispute sînt complet ignorate în presa occidentală. A fost, însă, foarte prost primită remarca președintelui Iohannis cum că Dragnea și Dăncilă s-au dus în Israel ca să facă înțelegeri secrete cu „niște“ evrei. Asta, după mine, este o declarație antisemită, în limbaj goebbelsian. Este o declarație inadmisibilă. Oricare alt președinte de stat din Europa ar fi suferit grave consecințe în urma acestei declarații și s-ar fi ajuns poate pînă la cererea demisiei acestuia. Declarația a făcut rău și președintelui Johannis, dar și României de astăzi. Pugilismul dintre președintele Camerei Deputaților și al partidului aflat la putere – PSD și președintele României – face rău ambilor și în special țării noastre. Îmi amintesc cu emoție că un număr atît de mare de români s-a alăturat cortegiului funerar al Regelui Mihai I. Asta dovedește că o adevărată personalitate este recunoscută și respectată chiar și după moarte. Citesc acum Jurnalul lui Armand Călinescu și văd ce politicieni inteligenți, de seamă și cu simț de răspundere a avut țara asta. Ce păcat că vorbesc la timpul trecut!

De cînd ați plecat de la conducerea Festivalului „George Enescu“ s-a desfășurat o ediție și sîntem practic cu programul gata pentru încă una. Cum vi se pare că a evoluat festivalul după era Holender?

Observ că interesul decidenților politici pentru festival e minimal. Mai observ că festivalul nu mai are președinte, pentru că Zubin Mehta s-a retras din toate funcțiile. De asemenea, Vladimir Jurowski tocmai a fost anunțat ca viitor director muzical al Operei de Stat din Bavaria, începînd cu 2021. Aș spune că, în sfîrșit, nimeni nu îi mai sîcîie pe cei de la Artexim, care fac festivalul cum vor ei. În cadrul festivalului se adună cele mai celebre orchestre și cei mai mari dirijori. Un festival nu este doar o adunătură de orchestre și soliști, ci trebuie să aibă un program adaptat timpului nostru și locului desfășurării sale. Dincolo de asta, adevărul este că Festivalul „Enescu“ nu este acum nici mai bun, nici mai rău decît era pe cînd îl organizam eu, dar nu mai interesează pe nimeni dramaturgia muzicală a acestuia. Important este să păstrăm tendința de a merge înainte cu un repertoriu mai îndrăzneț, mai riscant. Așa cum am făcut  eu cu Wozzek, cu Gurre-Lieder, cu tetralogia Inelului. De asemenea, trebuie să ne orientăm pentru programe în care suflătorii sînt mai importanți decît „cordarii“, pentru că asta este nenorocita de sală pe care o avem. În privința sălii, eu m-am lămurit: Bucureștiul nu va avea o altă sală de concerte în următoarele decenii. Toți primarii și toate guvernele ne-au promis o sală de concert nouă, așa cum au toate orașele europene importante. Și nu ne-au promis doar nouă, au promis publicului. Nu s-au putut ține de cuvînt nici unii. Se pare că ne este pur și simplu imposibil să construim în Capitala țării o sală de concerte. Asta e, ne adaptăm acestei neputințe! Așadar, mai mult Mahler, Strauss și Șostakovici și mai puțin Mozart, Beethoven și Brahms în festival – asta e sala, acesta e repertoriul. În ceea ce mă privește, dacă aș fi continuat, aș fi vrut să facem la Sala Palatului Moses și Aron de Schönberg, iar marele Victor Rebengiuc să interpreteze în română naratorul, așa cum am făcut și în Gurre-Lieder.

În alt plan, cred că festivalul ar trebui să se deschidă mai mult spre alte arte și să dezvolte o aură intelectuală în jurul muzicii. În opinia mea, Festivalul „George Enescu“ a fost mereu un fel de festival al artelor în care, desigur, muzica este pilonul principal. Aș fi vrut, de pildă, să ne cuplăm mai bine cu teatrul – noi să facem Wozzeck de Berg, și Teatrul Național să facă în aceeași perioadă Woyzeck de Büch-ner.

Apoi, cuvîntul de deschidere al festivalului trebuie mereu să fie un discurs important. Eu am încercat să fac asta, dar am reușit doar parțial și doar uneori. Îmi amintesc că Andrei Pleșu a deschis cu o conferință festivalul de la Salzbrug în 2003, la invitația cancelarului de atunci, Wolfgang Schüssel. În 2011 l-am convins să deschidă și Festivalul „Enescu“. Dacă avem în România pe cineva care a deschis festivalul de la Salzburg, cum să nu fie invitat să deschidă Festivalul „Enescu“? Bun, ca Pleșu nu mai avem alții, dar pot veni oameni și din alte orizonturi să deschidă festivalul. Mă gîndesc la toți acești tineri cineaști români care au un mare succes internațional acum: Mungiu, Porumboiu, Puiu etc. Pe lîngă multele mele reușite, asta îmi pare rău că n-am reușit – aș fi vrut să dau festivalului o mai largă anvergură, să-l deschid și spre alte arte, spre alte discipline ale spiritului. Aș fi vrut să cresc dimensiunea intelectuală din jurul muzicii festivalului.

Nu ne mai ajunge muzica? În operă avem nevoie de regie, iată, și în evenimente muzicale avem nevoie și de vorbărie în jurul muzicii...

Opera nu este un muzeu. Dacă cineva a făcut o montare bună a unei opere, nici măcar aceea nu trebuie păstrată pentru totdeauna. Tocmai pentru că spectacolul de operă respinge prin natura lui realismul „de fotografie“. Cînd montăm Tosca, miza nu este să redăm cît mai realist Capela Sant’Andrea sau Palazzo Farnese. Opera invită la noi puneri în scenă, căci altfel moare. Oamenii trebuie să ajungă să vizualizeze ideea, or asta nu se poate decît printr-o continuă împrospătare a regiei spectacolelor. Am fost recent la Stuttgart, unde funcționează unul dintre cele mai bune teatre de operă din Germania, și am văzut acolo un Don Pasquale. Operă bufă. Lumea trebuie să rîdă. Donizetti. Ei bine, regizorul a pus în evidență toată mizeria morală a unui frate care își vinde sora ca pe o curvă unui bătrîn cam libidinos. Îți spun asta și tu îmi spui „Păi, sigur că da, așa e povestea“. De acord, doar că nimeni nu a făcut Don Pasquale în această cheie pînă acum. Toată lumea a mers pe comedie și nimeni nu a scos în evidență substratul moral al poveștii. Însă, problema cea mai mare în regia de operă este că viziunea regizorală trebuie să fie adecvată muzicii. Pe de o parte, îi ceri regizorului creativitate, pe de altă parte, el nu poate avea libertate 100%, pentru că muzica îl constrînge. Regizorul trebuie să miște personajele și decorurile într-un timp care îi este impus de muzică. Dacă în teatru regizorul poate inventa timpul și ritmurile, în operă nu poate, pentru că tempo-ul muzicii este al partiturii și, într-o oarecare măsură, al dirijorului, nu al regizorului. Din păcate, sînt foarte mulți regizori care vin să lucreze în operă fiind complet nemuzicali și fără să înțeleagă deloc muzica. Apoi, mai e și cîntatul, care este o treabă fizică. Regizorul de operă trebuie să știe ce efort presupune cîntatul în operă, cum anume cîntăreții emit nota muzicală, cum rămîn în tonul corect. Nu zic că regizorul trebuie să gîndească toată punerea în scenă ca să le ușureze treaba cîntăreților, dar nici nu poate să vină cu idei regizorale care să îngreuneze cîntatul. În sfîrșit, simt nevoia să adaug că, eu personal, sînt complet împotriva actualizărilor politice. Mi se pare și facil, și de prost gust să pui în scenă o operă, oricare, și să-i arăți pe Hitler, pe Stalin, pe Ceaușescu sau pe cine știe ce personaj politic actual...

Dar regizorul e un artist. E liber. Din moment ce l-ai invitat să lucreze, lasă-l să lucreze...

Ca director de operă, știi ceea ce va face regizorul. Vorbești cu el înainte, vezi ce intenții are și îl angajezi cînd ești sigur că ai înțeles și că ești de acord. Din acel moment, ești una cu regizorul, îl aperi dacă e criticat – pentru că, de fapt, îți aperi decizia ta. Așa am gîndit mereu. Vorbesc destul de mult cu Bogdan Rošcic, cel care va prelua conducerea Operei din Viena peste doi ani. Discutăm atît de mult, încît au apărut vorbe că, de fapt, numirea lui e un fel de revenire a mea. Nici vorbă de așa ceva! Dar discutăm și am căzut de acord că marea provocare a viitorului Operei este regia producțiilor. Cui îi dai să facă regia unui nou spectacol? Sigur că depinde și de cît este de cunoscută opera. Riscul e mai mare la operele cunoscute și mai mic la cele necunoscute. La Oedipe, practic, poți să faci ce vrei, lumea nu prea are repere să judece. Dar la Traviata, toată lumea are păreri, toată lumea știe – e mai riscantă o nouă producție. În orice caz, nu trebuie sub nici o formă să dai întîietate vreunuia dintre cei trei membri ai „trinității divine“ din operă: regizor, dirijor, cîntăreț. Ca director de Operă trebuie să menții acest echilibru, neapărat. Într-un spectacol, regia are cel mai ridicat potențial de controversă, dar să știi că, din experiența celor 19 ani în care am fost director, plus a celor șase ani de cînd nu mai sînt, dar și a  celorlalți ani de dinainte de a fi director, îți spun că niciodată succesul mare, rotund, deplin al unui spectacol de operă nu s-a datorat doar regiei. Cîntărețul a fost principalul aducător de succes! Și îți dai seama de toate acestea abia în momentul în care trebuie să te desparți de cîntăreț. Vorbeai de autoritate și decizie. Ai un cîntăreț cu care faci mare succes. Dar anii trec și la un moment dat vocea lui se alterează – nu mai e ce-a fost. Vine momentul în care te desparți de el. Cine decide „Gata! Nu te mai angajez pentru alte spectacole“? Eu, directorul. Meseria de director de operă presupune nu doar să aduci artiști, dar și să te desparți de ei. Așa cum trebuie să știi să-i aduci la vreme, trebuie să știi să te desparți de ei la vreme, chiar dacă sînt mari artiști, chiar dacă ani de zile ai avut succese mari cu ei.

Ce spuneți e din altă lume. La noi nimeni nu este dat afară!

(rîde) Știu. Cînd venise zvonul că voi fi numit director la Opera din București, toată lumea de acolo începuse deja să se sperie „aoleu, vine ăsta și ne dă pe toți afară!“. Adevărul este că situația aceasta în care omul odată angajat nu poate fi dat afară, indiferent cum evoluează profesional, e unică și stupefiantă. În instituțiile artistice nu poți să angajezi pe viață decît cu prețul mediocrității artistice.

La Viena nu e așa?

La Viena și în toată Europa se semnează contracte pe perioadă determinată. Abia după 15 ani de muncă obțineai privilegiul nu de a avea contract pe durată nedeterminată, ci de a ți se reînnoi contractul anual automat. La Viena, toate contractele se încheie pe maximum două stagiuni, după care pot fi prelungite sau nu.

La noi e altfel. Pe de o parte, avem muzicanți geniali pe care nu vrem să-i pierdem. Pe de altă parte, facem protecție socială. Viena să mai învețe!

Nu trebuie să fim sarcastici. România are nevoie de o reformă profundă a sistemului instituțiilor de spectacol. O spun cu riscul că supăr: avem prea multe teatre de operă și prea multe orchestre simfonice în România! Nu vreau să nominalizez, dar nu poți  să menții teatre de operă și orchestre simfonice în orașe în care nu există nici infrastructură minimă pentru un spectacol de operă decent la nivelul secolului XXI, nici interes din partea publicului. Mai bine aduci pe cei mai buni de acolo într-un ansamblu mai bun, dintr-unul din marile orașe culturale ale țării, unde ai și săli, ai și interes, ai și tradiție. E mai bine și pentru el ca artist, și pentru teatrul de operă care‑l primește. Iar contractele pe durată determinată sînt esențiale. Contractele pe durată nedeterminată distrug pur și simplu posibilitatea de a avea calitate.

Explicați-mi de ce contractul pe durată nedeterminată nu poate produce calitate.

Avînd contractul de muncă garantat pînă la pensionare, indiferent de calitatea prestației artistice, angajatul devine comod și nu mai lucrează la propriul instrument. Ajunge un funcționar detașat și uită că este artist. Trăim și existăm pe bani publici, iar ca directori, avem o responsabilitate. Teatrul de operă nu e un business – întotdeauna costă mult mai mult decît produce. Teatrul de operă va trebui mereu subvenționat. Ceea ce e contra spiritului timpului. Astăzi, un cîntăreț de operă poate cîștiga sume enorme, la care Caruso sau Gigli nici nu visau la vremea gloriei lor. Sigur, nu mulți sînt cei care cîștigă foarte mult, pentru că, de fapt, cachet-urile în teatre nu au crescut în ultima vreme. Dar au apărut concertele, tehnologiile de înregistrare și redare, așa că, dacă ți-ai făcut un nume cît de cît, poți cîștiga foarte bine. A apărut și acest interes pentru operă al țărilor din Golful Persic și al Chinei. Eu însumi plec de aici în Oman, fiind invitat să discut cu autoritățile de acolo proiectele lor de dezvoltare culturală. Acolo sînt oameni care aruncă sume tot mai mari pentru a-i avea pe marii artiști, dar aceia nu sînt bani publici. Un concert poate exista prin încasări, un spectacol însă nu.

Întotdeauna am socotit că circulația marilor valori este esențială pentru noi. Sînt trist că marile valori ale operei de astăzi ocolesc Opera din București.

S-au adus în România cîntăreți precum Pavarotti, Monserrat Caballé sau Carreras, cînd ei nu mai erau de mult în vîrful formei lor. Aruncăm bani mulți ca să vină cîte un nume care nu mai e de mult ce-a fost. Sau aruncăm și mai mult doar să vină într-un mic concert un star adevărat. Ca să vină cutare mare cîntăreț să cînte două-trei arii într-o gală, sîntem gata să dăm peste suta de mii de euro! Fosta directoare a ONB credea că un teatru muzical trăiește prin „evenimente“, însă acesta există prin ansamblul și spectacolele sale. Ceea ce trebuie făcut este să aducem asemenea mari artiști în producțiile noastre, nu în gale. Asta ar avea un impact enorm asupra operei românești, i-ar ambiționa pe muzicienii noștri, ar dinamiza serios viața noastră artistică. Dar marii cîntăreți ai momentului sînt greu de adus în producții românești pentru că ansamblul este de proastă calitate. Anturajul muzical și artistic este mediocru. Cea mai bună dovadă este că înșiși românii cei mai buni pleacă și revin rar, spre sfîrșitul carierei lor, și mai fac cîte un rol la ONB.

Ce vreți să spuneți, de fapt?

Că baza oricărui mare teatru de operă este ansamblul. Și că renumele unui teatru de operă este dat nu de bugetul său, ci de ansamblul său. Valoarea Operei din Viena este dată de valoarea excepțională a ansamblului său: soliști, orchestră, cor, balet etc. Opera din București a avut un ansamblu excepțional acum 40 de ani. Acum este de o deconcertantă mediocritate. Iar nivelul ansamblului este dat de nivelul fiecărui membru. Se spune că într-o orchestră cei mai slabi sînt exact aceia care se aud cel mai bine. E de ajuns să ai doar un compartiment în deficit și întreg ansamblul cade. Iar contractele pe durată nedeterminată nu fac decît să cronicizeze problemele de calitate artistică ale ansamblului de la noi, pentru că pur și simplu nu-i poți înlocui pe cei slabi. Dar ceea ce mi se pare cu adevărat uimitor este că ce spun eu aici despre contracte și calitate muzicală trece în România drept „reformă șoc“, reformă dură, ceva de neacceptat, iar în toată lumea în care se face operă este normalitatea însăși. Artiștii sînt susținuți de cei care plătesc impozit. Eu le spuneam la Viena: „Opera nu e să fiți voi fericiți. Voi trebuie doar să fiți mulțumiți, publicul, oamenii trebuie să fie fericiți“.

E bine sau e rău că opera tinde să se adreseze nu doar elitei? Totuși, e nevoie de o pregătire prealabilă ca să guști opera...

Opera nu trebuie să fie doar pentru cei avuți. Iar pregătirea o poți dobîndi. Tot opera trebuie să pregătească spectatorii pentru operă.

a consemnat Sever VOINESCU